În librării

Posted: 1 Septembrie 2011 in Roman SF

Timișoara: Cartea de Nisip, Eminescu, Humanitas, Noi, Caligraf

București: Humanitas

Sibiu: Humanitas

Iași: Avantgarde

Cluj: Bookcorner

Prolog

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

„Nimic nu e întîmplător, Dumnezeu e pretutindeni”

Amon-Benaiah, al treisprezecelea congres al Consiliului Superior

Pădurea muribundă se chircea de durere, şuierînd blesteme încinse. În mijlocul flăcărilor, prinşi într-o horă drăcească, puţinii copaci rămaşi în picioare dansau pe jăratic. Se roteau în jurul lui, apropiindu-se apoi depărtîndu-se, în timp ce focul îi devora pofticios. Ameţit, închise ochii gîndindu-se că nu era decît un vis, dar mirosul dulceag de răşină arsă îl făcu să-i redeschidă imediat. În locul pădurii acum se afla un ocean de smoală fierbinte, iar copacii deveniseră nişte cruci arzînde ce păreau că plutesc prin fumul înşelător. De sus, din cerul tulbure, se desprindeau încet trupuri lucioase de balauri, luminate din cînd în cînd de fulgere îndepărtate.

Deodată, simţi cum îl apucă o gheară invizibilă, tăindu-i respiraţia. Vidul întunecat al mormîntului deschis sub el îl absorbi instantaneu.

Capitolul 1

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

Pleoapele îi tremurară pentru o fracţiune de secundă, apoi i se strînseră imediat la loc. Trecerea de la vis la realitate i se păru mai uşoară de data asta, fără dureri de cap, fără lunga perioadă de acomodare. Clipi des, încercînd să se obişnuiască cu albul imaculat al salonului şi aproape se sperie cînd zări chipul luminos al asistentei aplecat peste el.

            – Bună dimineaţa, domnule Norm!

            La auzul vocii blînde se chinui să zîmbească, dar nu reuşi decît să se strîmbe, înfiorat. Avea fruntea rece, plină de broboane de sudoare. Femeia îl tamponă grijulie cu un tifon, apoi continuă cu aceeaşi blîndeţe:

            – Nu arătaţi prea bine. Iar aţi visat urît?

            – Eh, nu mai urît decît de obicei. Avem din nou ceai de fructe?

Mirosul reconfortant ce venea din cana metalică îl făcu să inspire adînc. Era aproape dependent de infuzia aromată, al cărei gust îl ajuta să scape de senzaţia amară lăsată de coşmaruri. Răspunsul întîrzia, aşa că se uită nedumerit la asistenta ce-i zîmbea misterios. Pentru o clipă chiar i se păru că buzele ei căpătară culoarea crucii de pe boneta apretată cu grijă.

– Aveţi şi ceai, numai că astăzi v-am adus ceva special: omletă naturală şi gem de caise.

            – Păi… cum aşa? făcu el, surprins.

– Aţi primit permisiunea să plecaţi acasă.

            La auzul cuvintelor, înlemni. Nu se aşteptase la asta, nu aşa de repede, chiar dacă i se păruse o eternitate şederea lui acolo. În plus, nu ştia nici măcar ce semnificaţie să-i dea cuvîntului „acasă”. Doctorii nu reuşiseră să-l definească prea bine iar alţi oameni, cu o singură excepţie, nu prea văzuse. Oricum, îi dăduseră de înţeles că el era un „caz fericit”. Oare cît de fericit putea să fie cazul unui om ce vedea în oglindă, de fiecare dată, un străin? Cît de fericit putea să fie un om care îşi pierduse memoria şi împreună cu ea aproape jumătate din viaţă? Cel puţin teoretic, treizeci şi şase de ani asta însemnau: jumătate din viaţa unui om.

Ultima parte a vieţii lui fusese compusă pînă acum dintr-o înşiruire de poveşti spuse de alţii, probabil doar nişte rînduri seci, memorate din tot felul de documente. Îi oferiseră informaţii trunchiate despre trecut, despre prezent, niciodată suficiente pentru a-şi putea face o imagine clară. Nu avea nici măcar o fereastră la salon prin care să poată privi lumea de afară, iar cînd o pornea pe coridoarele de culoarea laptelui, se ivise întotdeauna cineva care să-l întoarcă din drum, invocînd motivul recuperării lui complete. Acum trebuia să părăsească singurul loc pe care-l ştia, pentru a se arunca într-un ocean tulbure. Oare va reuşi să înoate, îşi va reaminti?

Din păcate trecutul îi era învăluit în aceeaşi negură în care-i era învăluit şi viitorul, iar prezentul nu părea nici el pictat în nuanţe de roz. De la accidentul cerebral pe care, firesc, nu şi-l mai amintea, totul se derulase aproape haotic. Deşi locurile erau aceleaşi, deşi vedea aceleaşi feţe, ceva parcă se schimba de fiecare dată. Nu se putea agăţa de nici o idee, nu avea nici un reper solid. Totul evolua cu rapiditate, totul se afla în mişcare: gîndurile, părerile, simţămintele lui. Parcă pentru a întregi tabloul, mai existau şi acele zvîrcoliri exasperate ale subconştientului, coşmarurile ce nu-i dădeau pace. Valul de informaţii ce-i invada creierul era de-a dreptul copleşitor şi numai gîndul la celelalte două alternative, moartea sau paralizia, reuşea să-l calmeze. Cuşca propriilor gînduri era oricum mai tentantă decît cea a propriului corp!

Timp de cîteva luni, după operaţie, asistase la povestea propriei vieţi spusă cu mare zgîrcenie. Trebuise să reînveţe alfabetul literă cu literă. Cel mai greu îi fusese atunci cînd învăţase despre litera F. Cuvîntul „familie” avea conotaţii misterioase, deşi în viaţa altor oameni era cuvîntul care exprima de cele mai multe ori unica realitate, singura care conta. Pentru el era un cuvînt chinuitor, alunecos. Încercase zile şi nopţi în şir să-l asimileze, să facă să-i curgă prin vene, concret, imuabil, dar nu reuşise. Despre părinţi nu ştia decît că muriseră în al Treilea Război, iar tot ce-i rămăsese de la ei era un medalion pe care erau gravate cuvintele „Te iubesc”. Pînă acum nu-l dăduse jos de la gît şi era chiar hotărît să nu se despartă niciodată de el. Într-un anume fel, greu de definit, se simţea protejat de bucata aceea de metal. Aflase că era singurul lucru pe care îl primise la absolvirea şcolii şi se presupunea că era o moştenire de familie.

Alfabetul însă îi rezervase şi o surpriză plăcută, la litera L. Luana, femeia pe care o iubea şi care îl iubea! Stătuse lîngă patul lui din prima zi, vorbindu-i, zîmbindu-i, încurajîndu-l, fără acea condescendenţă izvorîtă dintr-un interes pur profesional. Simpla ei prezenţă făcea ca totul să fie mai suportabil şi să capete un sens. În lungile discuţii pe care le avuseseră încercase să refacă într-un fel dragostea uitată şi lucrul acesta se dovedise a fi chiar mai uşor decît anticipase. Luana părea făcută să fie iubita lui! Se potriveau ca două picături de apă şi întotdeauna ea îl aducea cu picioarele pe pămînt, cu energia ei debordantă. Îşi luase în serios chiar rolul de dădacă şi i se potrivea de minune. Firea ei voluntară îi alunga orice grijă, făcîndu-l să se simtă protejat şi de cîteva ori chiar fusese cuprins de remuşcări, privind-o: o femeie atît de energică, atît de tînără şi de frumoasă merita mai mult decît să-şi piardă viaţa îngrijind un amnezic. Ce viitor îi putea oferi el? De fiecare dată cînd o întreba asta, ea doar îi zîmbea misterios, apoi îl îmbrăţişa strîns, cu o căldură care-i topea sufletul. Şi de fiecare dată era mai convingătoare, mai fermă, astfel încît, după o vreme, el ajunsese să-i promită că nimeni nu-i va putea face vreun rău, atîta timp cît el va fi lîngă ea.

De la Luana aflase şi cele mai importante lucruri despre trecutul lui, întîmplări mărunte, aparent fără nici o însemnătate. Mici secrete intime, tabieturi, gusturi comune, planuri de viaţă, întîmplări amuzante din primele momente ale traiului în doi: toate adunate formau imaginea neclară a vieţii lui apuse, viaţă în care se mai aflase doar ea. În afară de ea nu mai avea prieteni şi toate rudele lor muriseră. E drept, într-un fel avea şi noroc să se trezească la o nouă viaţă, alături de o femeie frumoasă şi să aibă totul pe tavă, o relaţie, un serviciu care îl aştepta, chiar şi o casă; să nu fie nevoit să poarte povara unor amintiri urîte. Se întoarse spre asistentă, zîmbind încurcat:

– Şi cum voi pleca acasă? Nu ştiu nici măcar adresa!

– Domnişoara Luana va veni peste jumătate de oră. Să fiţi pregătit!

După ce asistenta plecă, primul lucru pe care-l făcu fu să se strîmbe spre camera de luat vederi, ce stătea agăţată în colţul de deasupra uşii. Camera aceea fusese cel mai cumplit duşman al lui de pînă acum. Îl urmărise cu ochiul ei mat zi şi noapte, tăcută, misterioasă. Nenumărate ore fusese doar el cu ea, închis în raza ei vizuală, incapabil să se mişte, să vorbească. De multe ori dăduse vina pe ea pentru visele urîte pe care le avea, dar acum totul se terminase. Va scăpa şi de ticăitul obsedant al aparatelor ce îl monitorizau permanent, smulgîndu-i şi ultima esenţă de intimitate. Era liber!

*

– Christian Norm, funcţionar, domiciliat în Vermont, necăsătorit, 36 ani. Corect?

– Ăă, cred că da…

Ofiţerul îl măsură din cap pînă-n picioare, cu o privire rece, apoi mormăi aproape scîrbit:

– Mda, aici sunt actele dumneavoastră. La revedere!

Încet, simţea cum teama pune stăpînire pe el. Nu era uşor să te naşti încă o dată, într-o lume care aşteaptă atît de multe de la tine, de la cel ce-ai fost. Oare cît timp îi va lua să recupereze tot ceea ce pierduse? Încercă din nou să lase gîndurile negre la o parte şi se îndreptă grăbit spre ieşire, unde Luana îl aştepta sprijinită relaxat de portiera maşinii. Nici nu apucă să o salute, că ea îl îmbrăţişă strîns, apoi îi dădu un sărut apăsat şoptindu-i jucăuşă:

– În sfîrşit, ce bine că ai ieşit! Hai să mergem acasă, te aşteaptă o surpriză…

O privi pe sub gene cum se strecoară în maşină, suplă şi uşoară, ca o felină. Cum ar fi putut să n-o iubească? Dragostea lor nu se pierduse, aşa cum se pierduseră amintirile. Ştiuse de la început că alta n-ar fi putut fi femeia lui, încă de cînd deschisese ochii, după operaţie, şi o văzuse stînd acolo, lîngă pat, ştiuse asta încă dinainte de a afla cum o cheamă. Ea merita totul şi el era hotărît să-i dea!

Curînd, amîndoi se lăsară înghiţiţi de oraşul ce zumzăia ameninţător. Reclame uriaşe îi furau vederea iar clădirile păreau că se iau la întrecere cu norii. Îl făceau să se simtă mic, dar în acelaşi timp puternic. Era un sentiment năucitor. Lumea din care plecase cu doar cîteva luni în urmă îl aştepta sălbatică, gata să fie recucerită. Cu ochii mari privea în jur, adulmecînd aerul, însetat de cunoaştere, în timp ce valuri înspumate de senzaţii îi copleşeau simţurile. Nu era ca un copil ce descoperă lumea pas cu pas, ci era ca un explorator ce pătrunde deodată într-un tărîm complet nou, care-i depăşeşte orice imaginaţie.

„Strada Denver, numărul 95” îi anunţă computerul maşinii, cu o voce impersonală. „Vă mulţumim că aţi folosit serviciile TransCom!”

Se opriră chiar lîngă uşa deschisă a unui lift, aşa că nici măcar nu apucă să mai cerceteze împrejurimile. Luana îl trase în cabina îngustă, apoi apăsă vioaie un buton, sprijinindu-se de pieptul lui. Parfumul ei, amplificat de spaţiul mic în care se aflau, îl ameţi. Abia acum realiza cît era de însetat de libertate, acum, cînd o gusta prin toţi porii. Emoţie, teamă, nerăbdare, toate se învălmăşeau deodată, retezîndu-i orice urmă de raţiune. Nu mai avea încotro, decît să se lase purtat de val. El, împreună cu femeia lui, fără să se mai ascundă, fără controlul altora, liberi să facă ce vor, liberi să trăiască şi să se iubească. Nici măcar nu îşi imaginase că va ajunge vreodată aşa, că exista o astfel de stare în care să nu-i mai fie teamă, să nu-şi mai pună întrebări, să nu-i mai pese de trecut şi de viitor. Tot ce mai conta acum era prezentul şi trupul fierbinte al femeii de lîngă el! Îi petrecu o mînă peste talia subţire şi o strînse în braţe pînă cînd ea gemu, uimită şi încîntată.

Liftul se opri în dreptul unui coridor îngust şi întunecos, forţîndu-i să se desprindă din îmbrăţişare. Încă ameţit, se lăsă condus de Luana spre un mic aparat pe ecranul căruia sclipeau cifrele 1489. Era atît de absorbit de frumuseţea ei, încît nici nu observă cartela magnetică pe care ea o introduse în dreptul mînerului de metal. Uşa din faţa lor se trase într-o parte, lăsînd la iveală o cameră mare, nemişcată, ca un salon de spital. Instinctiv, căută punctul roşu, de referinţă, al camerei de luat vederi, dar singurul punct roşu era cel al robotului telefonic. Luana îl privi amuzată:

– Nu, nu ai mesaje! Toată lumea ştie ce ai păţit, deci nu te-au căutat.

Pe neaşteptate, fără ezitări inutile, braţele ei îl încolăciră, căutîndu-i fermoarul hainei. După ce-l găsiră, îl traseră în jos cu mişcări line, urmărindu-i linia corpului cu o precizie chirurgicală.

– Dacă ai ştii de cînd aştept momentul ăsta, Chris! Închide ochii…

Supus, aproape ca într-o transă, se lăsă purtat de braţele şi aroma ei. Prea mult aşteptaseră, într-adevăr!

– Să nu-i deschizi, bine? Ţine-i aşa!

Nu avea nici o intenţie să se opună. La un moment dat simţi o atingere catifelată în dreptul genunchilor iar palmele ei îl împinseră tandru, făcîndu-l să se cufunde în perne. De undeva porni o muzică lentă, astrală, ce-l învălui ca un drog. Simţi cum palmele ei se retrag, apoi imediat îi auzi vocea:

– Acum îi poţi deschide.

Deschise ochii, clipind nedumerit: Luana stătea aproape goală în faţa lui, dansînd provocator. Nu avea pe ea decît un costum de plasă, ce lăsa să i se vadă toate formele.

– Luana… dar cum… cînd….

Nu apucă să-şi mai exprime uimirea, că auzi în spatele lui un chicotit. Se întoarse şi rămase cu gura căscată: Luana era şi acolo, dar îmbrăcată, aşa cum o lăsase. Probabil că expresia lui nu era tocmai potrivită, căci Luana, cea din spate, îşi duse mîna la gură pufnind în rîs:

– E o hologramă, am făcut-o special pentru momentul ăsta. Ce zici?

Era atît de uimit încît pe moment nu reuşi să spună nimic. Se întoarse de cîteva ori, apoi reuşi să îngaime:

– Eşti… atît de frumoasă!

Ea chicoti din nou, prinzîndu-i umerii într-o îmbrăţişare afectuoasă:

– Ştiu asta, dar se pare că tu ai uitat.

Părul ei lung îl acoperi, transmiţîndu-i impulsuri electrice prin tot trupul. Tremurînd înfiorat i se lipi de umăr, lăsîndu-se puţin pe spate astfel încît degetele ei subţiri să-i poată aluneca în jos pe piept, pe pîntec şi chiar mai jos, pe sub pantalonii ce stăteau deja gata să-i plesnească.

– Nu te întoarce, uită-te la hologramă. Vei avea ce vedea!

Cu ochii ficşi urmări cum Luana, cea în costum de plasă, se apleacă spre el, lăsînd să i se vadă sînii tari şi coapsele întinse apoi, cu mişcări line, îşi ridică braţele pentru a-şi atinge gîtul cu degetele, coborînd încet spre piept, spre curbura rotundă a sînilor.

– Atunci mă gîndeam la tine, îi şopti, respirînd fierbinte. Îţi place?

Nu-i mai răspunse. Cu o mişcare bruscă se întoarse şi o apucă de talie, apoi îi desprinse bluza, încercînd să ajungă la promisiunea ei mută. Ea se cabră, aparent defensivă, dar imediat cedă atunci cînd mîna lui pătrunse adînc pe sub pantalonii mulaţi. Nu mai apucă decît să-l roage:

– Uită-te, pentru tine am făcut…

*

Abia aşteptă să se facă ora şapte. Deşi nu dormise aproape deloc, se simţea plin de energie. Avea atît de multe de recuperat! Ei doi lucrau în acelaşi loc iar Luana îi povestise totul: cum se cunoscuseră la serviciu, cum îi făcuse curte şi cît se amuzase ea la început pe seama lui. Acum, din cauza accidentului, îl mutaseră la alt departament, dar Luana insistase să lucreze în continuare cu el. Oricum, gîndul că va fi alături de ea îi făcea bine. În cîteva minute reuşi să se pregătească şi să cheme taxiul, mai nerăbdător ca niciodată.

Bine v-am regăsit la ştirile RGN, singurele ştiri care te fac să zîmbeşti. Atenţie mare, acum cîteva minute ne-a parvenit o ştire de senzaţie: pe Namard Prime s-a descoperit… praf. Chiar cînd ne pierdusem orice urmă de speranţă, cercetătorii noştri au preluat prima mostră. Pînă azi au cules doar siliciu, aur, uraniu şi xeleniu. Acum avem confirmarea, e doar altă planetă menită să fie făcută pulbere. Consiliul Superior a aprobat utilizarea unui nou detaşament blindat de pe Solus, pentru asigurarea securităţii grupului expediţionar namardian. Probabil se tem să nu apară nişte acarieni gigantici.

Radioul maşinii îi vorbea de lucruri nemaiauzite. Se uită întrebător spre Luana:

– Namard Prime, Solus?

– Namard şi Solus sînt ultimele planete colonizate de om. Cealaltă e Marte, dar de atunci a trecut ceva timp, îi răspunse ea, amuzată.

– Şi se pot vizita? Se poate merge pe ele?

– Da, cred că se poate.

– Numai „crezi”? Cu transportul cum e? Nu e cam departe?

– Namard şi Solus sînt ambele în sistemul Gliese, la aproape douăzeci de ani lumină de noi. Noroc că s-a făcut un fel de poartă cu o tehnologie avansată, care pliază cumva spaţiul. Dar deja te-ai săturat de mine şi de Terra?

Îi prinse mîna afectuos, privind-o cu ochi de copil:

– Şi tu nu ai fost curioasă să mergi acolo?

– Chris, sînt mulţi curioşi, dar nu toţi au atîţia bani. E scump, îi răspunse ea cu o urmă de tristeţe. E foarte scump! De obicei sînt luaţi oameni şi trimişi de către companii, atunci cînd e nevoie de colonişti. Nu oricine poate să meargă.

Astăzi în Vermont este vreme rece, vor fi rare averse de ploaie. Pentru plimbările romantice recomandăm costumele de protecţie Radex, vă feresc de radiaţii şi aciditate.

Reclamele gigantice ce pluteau prin aer îi furau vizibilitatea, dar lui nu părea să-i pese. Lumea întreagă, plină de culoare, plină de necunoscut i se aşternea la picioare, implorîndu-l s-o descopere. De fapt, mai multe lumi: Terra, Namard, Solus, Marte, fiecare cu oamenii şi oraşele ei, mai multe lumi doar pentru el şi Luana. Deşi ştia că e doar un sentiment fals, instinctul de autoconservare îi dădea ghes să plece cît mai departe, să-şi caute un loc mai bun, mai familiar, un loc în care să nu se mai simtă străin. Simţea cum graniţele universului se măreau pentru el în fiecare secundă, sorbindu-l şi ispitindu-l, magnetice, irezistibile.

Deschiderea portierei îi întrerupse gîndurile. Clădirea în formă de piramidă, cu vîrful ascuns în smogul ce plana deasupra, purta pe toate cele patru feţe reclame uriaşe ce îl îndemnau să încerce „Marea aventură a colonizării”, „Poezia pionieratului” sau „Emoţia descoperirii unei noi vieţi”. Pe o faţadă impozantă se lăfăiau cîteva cuvinte scrise cu litere aurii: „TerraTrading, principala companie de comerţ a forţelor de expansiune”. Acolo era locul lui de muncă, culmea ironiei!

 

***

 

Soldatul îşi întoarse privirea, cuprins de un sentiment de repulsie atît de puternic încît simţi că ameţeşte. La cîţiva metri de el, grămezi amorfe din carne tocată, cioturi de oase şi sînge proaspăt se întindeau pe sol ca nişte răni supurînde, iar puţin mai încolo armura locotenentului, împodobită cu dungi roşii, nu făcea decît să întregească peisajul.

– Gus…

– Lăsaţi-mă-n pace, domnule locotenent!

Cuvintele i se pierdură în liniştea lăsată, de parcă nici nu le-ar fi rostit vreodată. Părea că întreaga planetă pulsează, plină de ură şi durere, pregătindu-se să-l scuipe cu sînge clocotit.

Poarta spre iad tocmai se închisese iar el se aflase acolo! Un iad care, neoficial, avea chiar şi un nume: „Operaţiunea Ultor”. Neoficial, pentru că oficial el nici nu exista. Rebeliunea coloniştilor de pe Solus fusese scurtă şi cît se poate de discretă. Divizia lui tocmai repurtase o nouă „victorie”, dacă se putea numi aşa măcelul la care luase parte. Sute de oameni înarmaţi doar cu nişte pancarte fuseseră momiţi în afara oraşului, unde li se spusese că-i aşteaptă o comisie de criză. După ce aşa-numitele „negocieri” eşuaseră, nu avuseseră nevoie decît de cîteva minute pentru a-i face una cu pămîntul. Doar „atentaseră la siguranţa şi stabilitatea Republicii”! Era nevoie de mai mult?

Se uită la locotenent, care părea că nici nu-l auzise. Ştia că nici lui nu îi era uşor, doar îl cunoştea de atîta vreme. De la sfîrşitul celui de-al Treilea Război fuseseră aproape tot timpul împreună, soarta aducîndu-i pe acelaşi drum chiar în momentul în care drumurile lor ar fi trebuit să se despartă pentru totdeauna. Fusese de ajuns o singură secundă, secunda în care trupul lui se aruncase peste al celuilalt, ţintuindu-l la pămînt şi ferindu-l de contactul direct cu jetul de plasmă. De atunci, de multe ori se întrebase dacă nu cumva luase decizia greşită. Acum însă, era sigur!

– Domnule Vlad…

Locotenentul se întoarse spre el, aşteptînd.

– Eu nu mai rezist!

– Trebuie să rezistăm Gus, n-avem ce face!

Avea prea multă încredere în locotenent pentru a se îndoi de vorbele lui. Deşi ar fi vrut să scape cît mai curînd de coşmarul în care trăia, ştia că sînt doar două căi: moartea sau norocul. Iar pentru noroc trebuia să ai răbdare, răbdare care avea un preţ din ce în ce mai mare.

– Haide Gus, acum mergem la holoporturi şi vom uita tot. Am auzit că ne-au pus un nou program, pentru testare. Şi am mai auzit ceva, dar nu e oficial…

De data asta soldatul deveni atent. Locotenentul nu vorbea aşa decît atunci cînd era cu adevărat ceva important.

– Am auzit că ne vor muta. Vom merge pe Namard, aici se pare că ne-am încheiat misiunea! Şi, conform noului regulament, ne vor plasa în plutoane diferite.

– Noul regulament!? izbucni din nou Gus. Eu nu merg niciunde fără dumneavoastră! Şi de unde ideea asta, să ne despartă?

– Nu ştiu de unde au avut ideea, pot doar să bănuiesc. Poate că le e teamă de noi! După cum spuneam, misiunea noastră aici pare încheiată, va rămîne doar Iago cu două plutoane. Oricum, s-ar putea ca tot răul să fie spre bine, pe Namard colonia este în formare şi armata e dezorganizată. Unde mai pui că acolo se află o persoană pe care intenţionez să o vizitez de foarte multă vreme…

Întotdeauna se întrebase de unde făcea rost locotenentul Vlad de astfel de informaţii. Cîteodată chiar îi invidia calmul, părea că nimic nu-l poate afecta.

– Mda, atunci abia aştept să ajung la holoporturi. Sînt curios ce ne-au mai pregătit amicii noştri psihologi. Mai nou fac sondaje în care ne întreabă ce ne-am dori noi mai mult. Unii chiar s-au destăinuit, dar eu mă abţin. Nu cred că o să le placă…

– Cred că e greu pentru ei să condiţioneze nişte oameni care nu au nimic de pierdut şi nimic de cîştigat. Nu aş vrea să fiu în locul lor!

– Mă întreb dacă şi alţii au descoperit şmecheria aia subliminală…

Gus se opri, gîndindu-se la ceea ce tocmai spusese, dar locotenentul îi veni în ajutor:

– Nu cred că interesează pe cineva, nimeni nu are interesul să se simtă mai prost. Şi… e păcat! Treaba asta se aplică peste tot.

– Culmea e că dacă li se spune, aşa cum vi s-a spus dumneavoastră, ei nu cred!

– Aşa e, aprobă locotenentul, dar eu am fost nevoit să cred, ştii bine!

Soldatul se opri din nou, parcă fulgerat de o idee:

– Domnule Vlad, chiar putem avea încredere că nu ne monitorizează discuţiile?

            – Eu cred că da, ne monitorizează doar frecvenţa de luptă. Dovada este că pînă acum nu au aflat nimic. Pentru a ne menţine pe linia de plutire, ne-au oferit o oarecare intimitate, aşa că pînă la urmă ar trebui să le mulţumim psihologilor.

            – Ha, „linie de plutire” cică! Dacă ar fi după mine, s-ar scufunda toată şandramaua lor, făcu Gus, pornind spre oraşul ce părea că se zbate într-o mare de aer fierbinte.

 

***

 

Stătea chircit în mijlocul încăperii, respirînd sacadat, ca un animal rănit. Dogoarea zidurilor îl asalta în valuri iar tîmplele parcă îi erau lovite de două ciocane. Dădu să se mişte, dar imediat se opri privindu-şi îngrozit pielea ce se transformase în carne vie. Pleoapele arse, fără gene, abia se mai ţineau deschise iar prin faţa ochilor îi alergau năluci tulburi, bătîndu-şi joc de el cu ţipete ascuţite. Încercă să le alunge, dînd din cap, dar muşchii descompuşi de căldură nu-l mai ascultară.

Cu o ultimă sforţare îşi ridică fruntea, căutîndu-l. Ştia foarte bine că era acolo, îi simţea forţa de atracţie, atît de puternică încît distorsiona tot spaţiul din jur. Pereţii, tavanul, pînă şi corpul lui deveniseră fluide, scurgîndu-se în direcţia crucii carbonizate. Pentru o clipă, doar pentru o clipă, reuşi să-l vadă. Deasupra lui ardeau patru litere de lavă, incandescente, orbitoare, mai puternice chiar decît flăcările din jur. Vru să îl strige, dar nu mai apucă: venele de la gît, eliberate de constrîngerea cărnii topite, îi explodară într-o jerbă de sînge clocotit.

*

Se ridică zvîcnind în capul oaselor, şiroind de transpiraţie. Luana se întoarse leneş, clipind nedumerită:

– Ce ai păţit, iubire? Eşti ud leoarcă, te simţi bine?

– Da… îmi pare rău. Dormi liniştită!

– Iar ai visat, aşa-i? se încruntă ea.

– Blestematele astea de coşmaruri nu-mi dau pace. Nu ştiu ce să mai fac!

– Şi ce ai visat de data asta?

Întrebarea îl luă pe nepregătite, mai ales că nu avea nici un chef să-şi amintească.

– Eh, nu e aşa important, dormi.

Se ridică din pat şi luă un prosop cu care începu să se şteargă. De la biserica aflată la cîţiva metri de fereastra lui, venea lumina colorată a unei reclame: „Aici te întîlneşti cu Dumnezeu!”. De obicei îl liniştea jocul acela de lumini şi umbre ce se alergau nepăsătoare pe perete, dar acum le privi înciudat. Schimbase o cuşcă pe altă cuşcă. Propria minte îl ţinea prizonier, împungîndu-l cu imagini dureroase, fără nici o explicaţie, în timp ce el se zbătea disperat să-şi refacă viaţa, să-şi construiască un punct solid de care să se agaţe. Nu-şi permitea luxul unui anumit sistem de valori, dobîndit cu timpul. Cu mintea zdruncinată, hăituit zi şi noapte de o adevărată avalanşă de informaţii, începuse să obosească. Nu putea nici măcar să creadă în acele poveşti religioase în care credeau alţii, cu toate că speranţele, visele şi chiar luminile de afară îl îndemnau într-acolo. Părea că pentru el, cu cît erau lucrurile mai simple şi mai comode, cu atît erau mai îndepărtate. Şi-ar fi dorit enorm să creadă, să nu-şi mai pună întrebări, să nu mai aibă temeri, dar îi era imposibil să ridice religia mai presus de o simplă terapie. Probabil că pentru asta era nevoie de o educaţie specifică primită pe fondul unei naivităţi copilăreşti sau o revelaţie, ori toate revelaţiile pe care le avusese de la accident încoace ţineau de realitatea vulgară. Şi de parcă n-ar fi fost suficient, singurele clipe de odihnă îi erau furate de coşmaruri. Dacă Dumnezeu exista, ce fel de „reclamă” îşi făcea oferindu-i doar vise urîte? Din cauza lor ajunsese să se certe pînă şi cu Luana. Doctorii îi spuseseră că e normal, că visele derivă din frămîntările lui interioare, dar el nu era atît de convins de asta. Instinctul îi şoptea altceva, ceva cu mult mai întunecat, mai inspăimîntător, dar poate că se înşela, poate că şi această impresie era inventată tot de mintea lui bolnavă. Lipsa trecutului se dovedise a fi o povară uriaşă!

Chipul angelic al Luanei, cu ochii închişi ca pentru rugăciune, îi distrase atenţia. Serile, cînd stăteau îmbrăţişaţi pe patul cel mare, se gîndea cîteodată la ciudatul şir de întîmplări care formau viaţa lor. Putea să fie totul chiar atît de simplu? Oare nu existau greşeli pe care să trebuiască să le repare, oameni faţă de care să fie dator? Oare cum fusese copilăria lui? Dar părinţii? Ca şi Luana, el urmase şcoala specială pentru urmaşii eroilor de război. Mai mult nu ştia şi amîndoi erau prea ocupaţi cu prezentul pentru a mai scormoni trecutul. Deşi se aflau în acelaşi departament, ea lucra la alt birou şi de multe ori se întorcea acasă tîrziu, aducînd liste lungi cu nume de persoane, pe care le răsfoia pînă noaptea. Făcea adnotări şi sublinia numele celor care aveau probleme, pentru a le înainta apoi diviziei operative. Cîteodată o vedea cum priveşte în gol, obosită şi o întreba ce are. Răspunsul era de fiecare dată acelaşi: „Mă gîndesc… mă gîndesc cum ar fi să putem pleca de aici, undeva departe. Să fie totul nou, să mă pot bucura de altă lume, de alte senzaţii.” Apoi îl întreba cu ochi visători dacă n-ar vrea şi el să trăiască în altă lume. Îi promisese că într-o zi vor pleca, că o va duce în altă lume, deşi nu-i fusese uşor. Avea nevoie de timp pentru a se obişnui cu noua lui viaţă.

Da, dar cum rămînea cu viaţa ei? Luana părea din ce în ce mai obosită. Rolul multiplu de amantă, dădacă, soră şi prietenă era destul de solicitant, mai ales că trebuia să se împartă tot timpul între el şi serviciu. Femeia de lîngă el merita mai mult, mult mai mult decît acea rutină banală în care se complăceau. Simplul gînd că ar putea s-o piardă îi dădea fiori. Ce s-ar face fără ea, cum ar mai putea supravieţui? Era dator faţă de amîndoi să facă tot posibilul să le fie bine, chiar dacă asta însemna să plece în alte lumi. Oricum, legăturile lui cu oamenii de aici, cu oraşul, cu Pămîntul în general, erau ca şi inexistente. Doar Luana şi, poate, medalionul reprezentau ceva pentru el. Aşa că poate chiar fuga era soluţia!

Se privi mahmur în oglindă, cu ochi apatici, obosiţi, apoi se trînti înapoi în pat, unde Luana îl întîmpină cu mişcări feline, atingîndu-i pieptul cu vîrfurile degetelor, cu ochii închişi, zîmbind.

– Eşti bine?

– Da, dormi, femeia mea…

*

Zilele începeau la fel şi se terminau la fel. Pînă şi ştirile din fiecare dimineaţă erau aceleaşi, variaţiuni pe aceeaşi temă. Lumea trecea grăbită, nepăsătoare pe lîngă el iar el, încet încet, devenea la fel de nepăsător. Se bucura de acea nepăsare atît de comodă şi de simplă, dar în acelaşi timp simţea că îşi doreşte altceva, că nu poate rămîne aşa, suspendat între resemnare şi speranţă. Această rutină călduţă nu-l mulţumea şi chiar îi genera o stare de nelinişte, care se suprapunea perfect celorlalte angoase. Poate că alt om la vîrsta lui s-ar fi împăcat cu o astfel de viaţă, dar lui îi lipseau multe răspunsuri la întrebări care nu sufereau amînare.

Se gîndea mult la Luana. Era tot un sentiment paradoxal, acela de comoditate amestecată cu frică. Frica de schimbare, să nu devină ea, de data asta, altfel. Să nu se transforme ea într-un robot, asemeni oamenilor din jur, un robot fără suflet, fără vise, fără dragoste. Începuseră deja să pună bani deoparte pentru „excursie”. Pînă la urmă, cu ce-ar fi putut să-l afecteze o banală excursie în colonii? De ce îi era teamă? De la o vreme nici măcar visele nu i se mai schimbau, deci trebuia să se schimbe ceva!

Se ridică oftînd şi privi peste şirurile nesfîrşite de birouri, aliniate la milimetru. În fiecare pătrăţică a imensei hîrtii milimetrice din faţa lui trudea cîte un om. În fiecare colivie stătea cîte unul ca el şi îşi petrecea jumătate din timpul trăit, acolo, închis într-o căsuţă de tabel, rezultat fad al unei singure formule. De acolo toţi păreau la fel, oare şi el era aşa? Şi Luana?

– Cum stai cu livrările? Ceva interesant?

Se uită surprins la ea, apoi peste şirurile nesfîrşite de numere de pe ecran şi zîmbi amar:

– Da, uite, chiar aici! N-am mai văzut pînă acum atîţia de „4” trimişi pe Solus. Oare ce s-o fi întîmplat?

Luana îl privi înţelegător, apoi zîmbi:

– Lasă, te vei obişnui pînă la urmă. Teoretic eşti aici doar de vreo două luni, practic…

Desigur, ea avea dreptate şi nu era doar el în situaţia asta. Dar zece ani, zece ani să stai într-un astfel de loc, i se părea absurd.

– Hai la o cafea! Dacă ai timp…

Ieşi cu paşi mecanici pe sub camerele de supraveghere, fluturînd nepăsător cardul de acces. Se uită la şirurile de oameni ce forfoteau pe coridoarele lungi şi albe ca nişte prelungiri ale saloanelor de spital, toţi cu aceeaşi expresie, avînd acelaşi zîmbet amabil forţat care spunea acelaşi lucru: „indiferent ce s-ar întîmpla noi vom munci în continuare, nu vă faceţi griji”.

– Te vei obişnui, Chris. Sigur te vei obişnui! Aşa e viaţa, n-ai ce-i face.

– Şi dacă nu vreau? Dacă nu vreau să mă obişnuiesc?

– Atunci vei pierde şi ceea ce ai. Ai auzit că s-ar putea să-i trimită pe unii dintre noi pe Namard?

– Da?

Se uită la ea, nevenindu-i să creadă. Cum de aflase asta? Şi cînd?

– Da, aşa se zvoneşte. Cică le merge mai bine decît se aşteptau. Au nevoie de noi la depozite, au găsit un nucleu de xeleniu.

– Xeleniu?

– Ah, am uitat că eşti nou-născut. Xeleniul e un fel de piatră preţioasă şi nu se găseşte decît pe Solus şi pe Namard.

– Păi şi de ce sînt toţi aşa încîntaţi? Ducem lipsă de mărgele şi cercei?

– Probabil! Oricum eu n-am văzut cum arată, dar ştiu că e foarte valoros.

– Ce naiba poate să fie atît de valoros la el?

– Nu ştiu, bănuiesc că e doar o motivaţie pentru unii, mai lacomi, să meargă la muncă în colonii. Ei, ce zici? zise ea, fremătînd.

– La naiba, trebuie făcută o cerere, ceva? Avem voie în… cuplu?

– Din cîte ştiu, vor selecta ei pe cine vor. Şi e firesc să te muţi acolo cu toată familia, e vorba de cel puţin un an. Putem încerca, nu?

 

***

 

Soarele apunea pe Namard Prime, făcînd ceaţa albă să pară un fum murdar şi înecăcios. Lîngă peretele de zgură, cei trei soldaţi scrutau împrejurimile, nemişcaţi. Nu se auzea decît vuietul pămîntului zguduit de presiunea aburilor ce ţîşneau din gheizere ca din nişte nări uriaşe. În răstimpuri, cînd norii se retrăgeau, cîte un meteorit brăzda cerul stacojiu, făcîndu-i o rană de foc ce se reflecta în lentila soldatului de gardă.

– Hei, ciclopule, ai văzut ceva? cîrîi difuzorul unuia dintre ei.

– Da, Finn, cred că e o saună plină de blonde care ne fac semne!

Soldatul pufni surprins:

– Păi asta înseamnă că te vom lăsa singurel o vreme, Mark. Sper să nu te superi!

Trei şi doi, închideţi-vă dracului comunicarea, dacă nu vreţi să ajungeţi piese de schimb pentru latrinele de pe Solus. Doar ştiţi că blestemaţii ăia de halaci aud şi ce nu s-a rostit…

Locotenentul nu apucă să termine, că deodată un abur gros se ridică în faţa lor, făcîndu-i să se dea în spate. Din mijlocul lui, ca un bici, ceva reteză aerul iscînd vălătuci haotici.

Doi, în spate! Trei, lîngă mine! Armaţi şi ochiţi. Acum!

Locotenentul şi Finn îşi întinseră braţele în faţă, scoţîndu-şi armele. Mişcările lor fulgerătoare, acompaniate de zgomote metalice, nu trecură neobservate. Din perdeaua de abur se auzi un şuierat, ca o ameninţare, apoi trebuiră să se ferească din nou de biciul ucigaş. De data aceasta fusese atît de aproape, încît armura locotenentului căpătă o zgîrietură destul de adîncă.

Unitatea energetică suplimentară a lui Mark începu să vibreze uşor, datorită activării modulului tactic. Crucea ţintei i se mişca haotic şi culorile se ajustau continuu, vizorul avansat cu spectru variabil dîndu-i informaţii amestecate, halucinante. Îl blocă pe raze X, singurele care l-ar fi putut ajuta. Acum avea în faţă un peisaj alb-negru, dezolant, format din cratere şi aburi fantomatici. Dădu comanda de procesare a imaginii, apoi se orientă spre zona cu cel mai mult negru şi cel mai mare contrast. Ceva se mişcă aproape imperceptibil.

– E chiar în faţă, la zece metri!

– Loviţi cu tot ce aveţi, foc de voie! urlă locotenentul în timp ce mitralierele rotative de pe fiecare braţ îl făceau să vibreze.

Finn trăgea alternativ cu cele două arme laser şi cele două carabine electromagnetice, iar Mark căuta frenetic în vizor partea vulnerabilă a halacului ce se zvîrcolea.

– Băieţi, ăsta e unul mare de tot! Putem să-i luăm un dinte ca trofeu.

– Bine, dar totuşi haideţi să-l omorîm înainte, nu? Şi să ne rugăm să nu mai apară şi alţii acum…

Deşi nu vedeau aproape nimic, ştiau că tirul lor era ineficient. Halacul se retrase, încordat ca un arc, pregătindu-se să-i lovească din nou.

– Ce mai aştepti, ciclopule, aşa tare te excită? Loveşte-l, la naiba! făcu deodată Finn, exasperat.

– Stop. Nu mai trageţi! Am zis, nu mai trageţi! răsună vocea lui Mark, în loc de răspuns.

Scăpat de ploaia de proiectile, halacul se ridică mugind fioros. Îşi scutură capul, apoi vru să se repeadă spre ei, dar fluxul trimis de Mark nu îl mai lăsă. Ochiul stîng al creaturii explodă cu un pocnet sec şi halacul căzu, împrăştiind aburii din jurul lui.

– Bine lucrat, băieţi! se auzi într-un tîrziu vocea locotenentului. Perimetrul pare asigurat, aşa că putem planta „copăceii”. Trei, ia-o-n faţă. Doi, fii cu ochiu-n patru, sper că nu te-a obosit prea tare efortul depus, avem nevoie de tine.

– Nici o grijă „unu”, oricum eu sînt singurul cu baterii suplimentare.

Remarca lui Mark îl făcu pe locotenentul Santes să mormăie nemulţumit.

– Domnule locotenent, făcu Finn, îmi imaginez cu groază ce s-ar întîmpla dacă ar auzi halacii cum ne cheamă. Credeţi că ne-ar trimite scrisori de dragoste la unitate?

– Doar ştiţi regulamentul!

– Da, desigur, articolul trei, alineatul şase „Pentru a îngreuna identificarea de către inamic, în orice tip de comunicaţie se va folosi numărul de ordine al soldatului respectiv. Folosirea numelor este interzisă în timpul desfăşurării misiunilor.” Doar că deştepţii de la Consiliul Superior au uitat să precizeze acum două sute de ani că pe halaci nu-i interesează ce nume poartă mîncarea.

– Destul! Montaţi odată deflectoarele şi să plecăm de aici. Prea mult abur se pare că vă strică. Mie mi-a ajuns pe ziua asta!

Încet, atenţi la orice mişcare, începură să instaleze ţăruşii subţiri de metal. Nu dură mult şi liniştea fu din nou tulburată:

– Se pare că aici au nimerit-o cei de la Consiliul Superior. Îmi plac chestiile echitabile: doi stau şi unul munceşte. Mark, dacă tot eşti tînăr şi plin de energie, ia pune şi tu braţul la treabă!

– Bănuiam eu că tu nu eşti în stare de nimic Finn, nici măcar să înfigi ceva în brazda aia. Domnule locotenent…

– Spune, doi!

– Cu ce se hrănesc halacii ăştia, în afară de oameni? Că eu n-am prea văzut alte vietăţi prin locurile astea.

Santes se opri, încurcat:

– Am înţeles că planeta e plină de chestii nutritive, un fel de bureţi…, dar haideţi mai repede, nu vreau să pierdem prea multă vreme pe aici!

– Pentru ce atîta grabă? Nu vă place peisajul, unde mai vezi atîta splendoare? Mai bine ne aliniem cuminţi aici şi zîmbim frumos, Mark ne va face o poză!

Santes îl aţinti pe Finn cu privirea:

Trei, cînd vom ajunge acasă voi da dispoziţie să ţi se demonteze unitatea vocală, tu chiar nu ai nevoie şi de alte arme! Gata băieţi, se pare că zona e sigură. Putem contacta baza!

Santes fu din nou întrerupt, de data asta de către Mark:

– Putem să mai rămînem puţin? Aş vrea să mai fac o… plimbare.

– Dar ce te-a apucat, doi?

Locotenentul părea de-a dreptul uimit.

– Domnule Santes, dumneavoastră aveţi acces la mai multe informaţii. Ce ştiţi despre halaci? Aş vrea să verific ceva…

– Nu e bine să stăm pe aici multă vreme! Pot să-ţi povestesc pe drum spre holoporturi.

– Vă rog să-mi acordaţi cîteva minute să cercetez împrejurimile! Vreau să ştiu cu ce avem de-a face aici, pentru că multe lucruri par cusute cu aţă albă. Am auzit că halacii au făcut deja cîteva victime, din alte plutoane.

– E adevărat, halacii au făcut victime! De aceea vom mai primi curînd un coleg din divizia de pe Solus. Toate plutoanele vor fi compuse din patru oameni, fiecare om cu rolul lui. Nouă ne va fi trimis un artilerist. Nu vrei să aştepţi pînă cînd vom fi mai mulţi?

– Nu am nevoie decît de cîteva minute. Cred că acum e momentul, pentru că am făcut deja curăţenie pe aici. Mai tîrziu nu se ştie ce se poate întîmpla!

Santes se gîndi puţin, apoi se lăsă înduplecat:

– Bine doi, ai 10 minute! Ce vroiai să ştii despre halaci?

– Totul! Ştiu că aţi avut acces la mai multe date.

– Aşa e, aprobă Santes, apoi făcu o scurtă pauză. Şi cred că aveţi dreptul şi voi să le ştiţi, mai ales că sîntem toţi în aceeaşi oală. Problema este că nu sînt prea multe informaţii, doar doi halaci au fost capturaţi vii şi ambii au murit în scurt timp.

Santes se opri, ca pentru a-şi aminti ceva:

– O chestie interesantă este că nu se ştie de ce au murit! Deşi erau răniţi, rănile lor n-ar fi trebuit să le cauzeze moartea. Au murit aproape deodată, iar cercetătorii noştri bănuiesc că au făcut-o voluntar.

– Voluntar? făcu Finn uimit. Adică s-au sinucis? Cum?

– Tocmai aici e chestia, că nu aveau cum să se sinucidă! Erau puşi în cuşti diferite, în care nu se afla nimic în afară de ei. Cercetătorii au remarcat o activitate cerebrală ciudată, chiar înainte de moartea lor, un fel de stază sau chiar transă autoindusă. Ba mai mult, se bănuieşte că ei posedă un fel de conştiinţă colectivă.

Santes tăcu, uitîndu-se la cei doi. În jurul lor aburii cenuşii formau umbre sinuoase, ce se schimbau cu repeziciune.

– Doar aşa se explică faptul că au avut aceleaşi reacţii şi că au murit în acelaşi timp, deşi nu au fost capturaţi împreună!

– Bun, ce sînt ei de fapt? Nici măcar asta nu ne-au spus!

– Nu v-au spus pentru că puţini trebuie să ştie. Aici sînt alte chestii interesante! Halacii sînt nişte reptile, exact ca dinozaurii ce au fost pe Terra! De fapt, asemănările sînt uluitoare, nu neapărat cu dinozaurii, ci cu reptilele de pe Terra, în general. Nimeni nu îşi explică de ce ADN-ul halacilor seamănă atît de mult cu ADN-ul reptilelor pămîntene. Halacii seamănă ca aspect şi cod genetic cu agamidele, numite şi „dragoni” sau „şopîrle dragoni”, dar au căpătat dimensiuni uriaşe, asemeni dinozaurilor. S-ar putea zice că i-au şi întrecut, sînt de vreo douăzeci de ori mai mari decît rudele lor actuale de pe Terra!

Din nou Santes se opri, privind în jur, dar aproape imediat porni mai departe. Unitatea energetică a lui Mark zumzăia, semn că soldatul era atent la tot ce mişcă.

– Odată cu mărimea, le-au crescut şi armele. Forţa lor s-a multiplicat echivalent: grosimea solzilor, mărimea colţilor, puterea, viteza! Ochii lor, asemeni multor şopîrle, văd foarte bine în spectrul ultra-violet, iar tentaculele senzoriale de la baza capului probabil folosesc la identificarea prăzii sau a celorlalţi halaci. S-a descoperit că acele tentacule sînt o modificare a celui de-al treilea ochi, ochi ce se poate întîlni într-o formă involuată la anumite specii de reptile. Din cauza condiţiilor în care trăiesc, al treilea ochi al halacilor s-a transformat într-un fel de… antenă.

– Bine, dar ce este cu aripile lor?

– Nu sînt aripi, doi, pentru că s-a stabilit că nu pot zbura. Probabil că au o funcţie în ritualul reproducerii, asemeni penelor colorate la păsări, sau poate că în trecut ar fi putut zbura iar acum nu mai au nevoie de ele. Are sens teoria asta, dacă ne gîndim că pe Namard nu mai există nici o altă specie de reptile. Probabil că halacii le-au anihilat pe toate.

– Cît sînt de inteligente şi cum se reproduc? Ar fi interesant să ştiu asta, făcu Mark, apropiindu-se de un gheizer uriaş.

– Aici părerile sînt împărţite, pentru că nu se ştie nimic concret. Unii spun că sînt foarte inteligenţi, aproape la nivelul delfinilor. În privinţa reproducerii, nu se ştie decît că fac ouă, dar nu s-au găsit mai mult de două sau trei într-un corp. Nu s-au găsit cuiburi şi nu se ştie nici frecvenţa cu care se reproduc.

– Deci noi trebuie să omorîm nişte chestii despre care nu ştim nimic? Foarte inteligent din partea noastră, nu am ce zice!

 

***

 

Smîrcul cu miros de putregai îl cuprinsese călduţ de glezne, făcîndu-i înaintarea din ce în ce mai anevoioasă. Vaporii denşi i se lipeau de faţă ca o pudră, îi invadau plămînii şi-i pătrundeau pe sub armură, făcînd-o parcă şi mai grea. Cu mişcări chinuite încercă să-şi scoată picioarele din noroiul moale şi cleios, dar nu reuşi decît să se afunde şi mai tare, acum ajungîndu-i pînă aproape de genunchi.

Aburul otrăvit îl sufoca, dar el trebuia să continue. Să se îndrepte spre ceva mult mai rău, mai periculos. Ceva ce-l aştepta tăcut, răbdător, pîndindu-i fiecare mişcare! Prin perdeaua de ceaţă îi simţea ochii nemiloşi şi ştia că se află mult mai aproape decît părea. Se putea chiar ca aburul ce-l înconjura să fie chiar respiraţia lui, adulmecarea dinaintea ospăţului.

Ceaţa se dădu pentru o clipă la o parte, îndeajuns ca să vadă la cîţiva metri în faţă nişte forme întunecate ce păreau un mal. Se întinse spre ele, sperînd că le va ajunge, dar nu mai avu timp. Deasupra lui, desprins din vălătuci de fum, ochii dragonului îl fixau, nemişcaţi. Adunîndu-şi puterile, puse mîna pe armă, strîngînd-o atît de tare încît aproape că o simţea ca pe propriul braţ. Dragonul se repezi spre el, dar cu o mişcare fulgerătoare îşi ridică mîna iar vîrful suliţei vibră, pătrunzînd în ochiul sticlos. Capul monstrului pică peste el, scuipînd sînge negru.

*

– Chris, Chris trezeşte-te!

Luana îl scutura, îngrozită. Cu o mînă îi tampona fruntea, plină de sudoare.

– Am crezut că nu o să mai deschizi ochii! Te zvîrcoleai ca un şarpe rănit, ce e cu tine?

O privi cu ochi goi, apoi îşi reveni, oftînd:

– Iarăşi am visat, nu mai rezist! Trebuie să fac ceva, trebuie să fie o legătură! De bine ce am uitat totul, de unde vin visele? Cred că psihicul îmi joacă feste…

– Dar ce ai visat? Ce ţi se întîmplă, că nu vrei să-mi spui niciodată! E acelaşi vis?

Privirea încărcată de reproş a Luanei îl făcu să se uite într-o parte. Cum ar putea să-i explice ceva ce nici el nu înţelegea?

– Nu Luana, nu e acelaşi vis, de fiecare dată e altul… dar simt că pe undeva sînt conectate, au o legătură ciudată unele cu altele, nu ştiu!

– Ce fel de legătură?

Se ridică în capul oaselor, privind-o întrebător:

– Luana, înainte de accident aveam vise din astea? Cum eram?

– N… nu, nu aveai vise, răspunse ea încurcată. Dar de ce întrebi?

O privi cu luare-aminte, apoi continuă:

– S-ar putea atunci ca aceste vise să aibă legătură cu viaţa mea de dinainte!

– Păi poate dacă mi le-ai povesti, ţi-aş putea spune eu legătura, făcu ea cu năduf.

– Bine, dar poate mîine, acum sînt mort de somn, spuse, căscînd zgomotos.

 

***

 

Mark stătea nemişcat, concentrat. Se auzea doar zumzetul unităţii energetice, solicitate la maxim. Vizorul i se învîrtea încet, cercetînd fiecare centimetru de teren. Îşi împărţise imaginea în patru cîmpuri distincte, fiecare într-un alt spectru şi era destul de dificil să fie atent la toate deodată, deci le spuse celorlalţi să nu-l deranjeze. Pînă şi Finn tăcea, curios la ce avea să se întîmple.

Se aflau lîngă un gheizer uriaş unde, deşi aburii erau foarte puternici, avea o perspectivă mai largă, din cauza terenului ridicat. Indicatoarele spectrale se mişcau înnebunite, fiecare cadran arătîndu-i parcă altă imagine. Analiză împrejurimile, apoi se opri lîngă buza alunecoasă de calcar.

– Domnule locotenent, cînd a ajuns primul detaşament de prospectări pe Namard?

Santes se gîndi o clipă, apoi rosti:

– Acum vreo trei luni pămîntene.

– Şi cîţi halaci au fost anihilaţi?

– Vreo douăzeci, de ce?

– Deci în medie cam şapte pe lună. Asta înseamnă că s-a prins un halac o dată la patru zile. Nu e cam puţin?

– Ce vrei să zici, doi? făcu Santes iritat.

– Păi vreau să zic că, deşi aceşti halaci reprezintă vîrful lanţului trofic de pe Namard şi nu au alţi duşmani în afară de om, sînt foarte puţini. De asemenea, aţi spus că sînt şi foarte inteligenţi. Dacă…

Mark se opri, gînditor.

– Da, continuă doi. Dacă ce?

– Dacă ei au „vrut” să prindem doar douăzeci?

Santes pufni:

– Cum adică „să vrea”? Crezi că e după ei, că s-au sacrificat cîţiva de dragul autopsierilor noştri? Nu prea înţeleg.

– Păi indiferent în ce zonă am mers, numărul lor era constant. Adică nu am dat încă peste un grup, o turmă, ceva. Înţeleg că sînt animale solitare, dar ar trebui să fie zone unde să se adune, să găsească mai multă hrană. Nu ştim nimic despre împerechere, nu am găsit încă vreun cuib sau pui. Asta mă face să mă simt nesigur, parcă ne scapă printre degete.

Santes pică pe gînduri:

– Hmm, la ce te gîndeşti? Crezi că…

– Mda, eu cred că noi de fapt îi deranjăm de la băi termale pe cei bătrîni şi pensionaţi. Dăm buzna peste ei ca nişte huligani ce sîntem, iar ăştia nu vor decît să-i lăsăm să moară în linişte, în gheizerele lor. Colac peste pupăză, acum ne mai interesăm şi de viaţa lor sexuală? Cum să nu fie scandalizaţi? făcu Finn.

Mark se întoarse încet, privind peste ei:

– Ai dreptate Finn, îi deranjăm din gheizerele lor. Pentru că ei stau în gheizere!

– Vrei să spui că au un fel de cuiburi subterane? rosti uimit Santes.

– Da, poate chiar oraşe. Şi eu cred că aburii au săpat coridoare subterane imense prin stratul de rocă, legînd gheizerele între ele. Ceea ce…

– Ceea ce face absolut inutilă strategia noastră cu scuturile deflectoare de la suprafaţă.

– Atunci poate că aveţi dreptate domnule locotenent, e cazul să ne cărăm de aici cît mai repede, remarcă Finn.

– Da, dar ce ne facem cu cei ce vor veni după noi? Adică în ce mod vom convinge o mega-corporaţie să oprească exploatarea de xeleniu, doar bazîndu-ne pe nişte teorii neverificate?

– Tocmai asta vroiam să fac acum, să verific, spuse Mark, aplecîndu-se peste buza gheizerului.

Finn şi Santes se postară cu spatele la Mark, cu armele pregătite.

– Din păcate nu se vede mare lucru. Ar trebui totuşi să punem cîteva întrebări cînd ajungem la bază, ce părere aveţi?

– Voi vorbi cu colonelul Vormann. Sper să mă asculte! Comunică bazei că aici am terminat, ordonă Santes. Ne-ar prinde bine puţină odihnă!

*

Aşteptară ca raza verde a scanerului de identificare să-şi termine treaba, apoi o voce metalică îi anunţă:

– Pluton Theta, prezentaţi-vă la raport în clădirea diviziei blindate Cyra, colonelul Vormann vă aşteaptă!

Poarta uriaşă se deschise scîrţîind şi locotenentul făcu un semn scurt spre lentila albastră de unde venise vocea. Urmară cu paşi egali cărarea îngustă, fără să scoată o vorbă. La intrarea unei clădiri masive îi aştepta un om vînjos, cu o privire tăioasă. O cicatrice subţire îi brăzda obrazul, făcîndu-l să arate de-a dreptul fioros.

– Santes, ce veşti ne aduci?

Colonelul adoptă o poziţie marţială, aşteptînd răspunsul.

– Domnule colonel, permiteţi să raportez! Perimetrul A76 este asigurat. Din păcate nu vă putem garanta siguranţa totală a echipelor de forare.

Colonelul se încruntă, faţa lui schimonosită căpătînd o nuanţă pămîntie.

– Da? Şi de ce, mă rog?

– Lunetistul nostru a venit cu o teorie destul de plauzibilă în privinţa halacilor. Aş vrea să îl ascultaţi!

Vormann tresări surprins:

– Îmi ceri să ascult orice aberaţie a soldaţilor tăi? Santes, ce s-a întîmplat cu tine, ai înnebunit? Crezi că de asta am eu timp acum? Oamenii noştri au studiat halacii şi cred că aveţi suficiente date pentru a-i anihila. Aţi pus sau nu aţi pus deflectoarele pe poziţii?

– Le-am pus.

– Bun! Peste cîteva ore vor sosi primele detaşamente de foraj. Voi veţi merge la holoporturi pentru odihnă şi mîine veţi primi alt perimetru. S-a înţeles?

Cei doi se uitară cu speranţă la locotenent:

– Am înţeles domnule colonel, dar…

– Bun! Odihnă plăcută, domnilor.

Colonelul le întoarse spatele dînd să plece, dar Santes continuă cu voce tare:

– …dacă nu se ştie încă totul despre halaci?

Vormann se întoarse încet cu o privire ameninţătoare.

– Poftim?

– Dacă vom periclita viaţa oamenilor noştri din cauza datelor insuficiente? Doi are o teorie interesantă, ce s-ar putea dovedi adevărată. Eu sînt de părere să vă faceţi timp cîteva minute.

Vormann aruncă o privire obosită celor trei soldaţi:

– Bine, fie, să auzim! Aveţi cuvîntul, domnule… lunetist.

Mark salută şi începu:

– Domnule colonel, ţinînd cont de numărul mic de halaci întîlniţi şi de faptul că nu se ştie aproape nimic despre felul lor de organizare, eu cred că este ineficient scutul deflector folosit de noi în prezent.

Colonelul îl fixă, neştiind ce să creadă:

– Continuă!

– Cred că există o reţea imensă de canale subterane formate de apa din interiorul gheizerelor. Ar fi interesant să-i întrebaţi pe geologii noştri ce părere au. Numai aşa se pot explica abilităţile halacilor de a apărea şi de a dispărea brusc.

Vormann îi măsură pe rînd pe toţi trei:

– Voi chiar credeţi asta? Bine, o să mă interesez. Pînă la noi ordine, vă urez din nou odihnă plăcută! Holoporturile voastre sînt pregătite. Sînteţi liberi!

 

***

 

În timpul unei misiuni de cercetare a inelului exterior, locuitorii României au fost surprinşi să găsească în apropierea zidului principal un craniu de om cu incisivi foarte dezvoltaţi. S-a dovedit că de fapt craniul aparţinea unui mutant din triburile de Umani din împrejurimi. Iată cum roata istoriei se întoarce, românii neputînd să scape de faimoşii vampiri. Atenţionăm eventualii turişti masochişti să se înarmeze cu cît mai mult… usturoi.

Radioul din maşină nu reuşea să-i oprească firul gîndurilor. Nu ştia ce-i va rezerva viitorul şi nici nu era sigur că vedea lucrurile aşa cum sînt ele de fapt. Îi era din ce în ce mai greu să tragă concluzii şi în plus mai avea şi visele acelea oribile. Erau ca nişte vampiri respingători pe care oricît ai încerca să-i omori, ei tot revin în fiecare noapte să-ţi sugă sîngele şi sufletul.

Luana îi spusese că Pămîntul nu mai era planeta din cărţi. Fusese răvăşit de război, aerul devenise aproape irespirabil şi oamenii sănătoşi care mai rămăseseră locuiau în oraşe mici, înconjurate de ziduri groase. Dăduseră oraşelor denumirile fostelor ţări, fiind acum nevoiţi să rămînă în interiorul lor, pentru a nu se îmbolnăvi sau a nu fi iradiaţi. Cei aflaţi în exterior nu mai avuseseră voie să pătrundă dincolo de ziduri. Erau numiţi Umani, într-un mod destul de ironic, pentru că de fapt deveniseră nişte mutanţi oribili, sălbatici şi neîndurători. Trăiau doar cu ce le oferea natura, nu aveau fabrici care să le producă hrană artificială neinfestată şi nici unităţi medicale.

Părea că omenirea se tîra pe marginea prăpastiei, trăgînd bătrîna Planetă Albastră după ea. Marea şansă le venise din cosmos. Marte preluase o parte din păcatele oamenilor, punîndu-le la dispoziţie solul ei arid. La început o folosiseră pentru resurse, pentru construirea oraşelor de pe Terra. Omenirea se împărţise în două: colonizatori, şi cei care hotărîseră să rămînă sau nu fuseseră lăsaţi să plece. Transportul era scump şi oamenii nu-şi mai putuseră vedea rudele plecate, decît prin intermediul Supernet-ului. Unii dispăruseră inexplicabil şi nu mai fuseseră văzuţi vreodată.

Apoi se descoperise tehnologia portalului. Cele mai luminate minţi contribuiseră la ea, într-un laborator uriaş. Timp de cîteva zeci de ani se construise o singură poartă, cu un efort imens din partea tuturor oraşelor. Se formase un Consiliu pentru administrare şi control, denumit şi Consiliul Porţii. În mod firesc, lumea se înghesuise să plece, dar foarte puţini fuseseră selectaţi. Securitatea era maximă iar Consiliul Superior, căruia îi era subordonat Consiliul Porţii, instituise măsuri speciale pentru cele două colonii extrasolare: Solus şi Namard Prime. Aproape nimeni nu se întorsese pe Terra, deci nu prea se ştia cum e dincolo.

Aparent tot acest efort fusese făcut doar pentru exploatarea xeleniului. Omenirea, aşa împuţinată cum era, nu mai avea nevoie de alte planete.

Acum şi el trebuia să se pregătească pentru marea călătorie. Deşi aflase că fuseseră amîndoi selectaţi, ceva tot îi umbrea bucuria: se simţea privilegiat, dar în acelaşi timp îi era teamă, o teamă diferită faţă de ceea ce experimentase pînă atunci. Urma să plece într-o lume pe care n-o cunoştea nimeni iar Luana sau oricine altcineva nu avea cum să-l mai îndrume. Oricum, spera ca măcar acolo să scape de coşmaruri.

Capitolul 2

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

Se învîrtea agitat în jurul holoproiectorului, dîndu-i comenzi răstite. Nu găsise nici nu fel de explicaţie viselor ce-l chinuiau, deşi cercetase toate legăturile. Omul de pe crucea cu inscripţia „INRI” îl reprezenta în mod evident pe Mîntuitor, fiind un simbol extrem de cunoscut în religia creştină. Scena răpunerii balaurului era, din nou, foarte clară şi se referea la Sfîntul Gheorghe, ce fusese un soldat roman din garda împăratului. Legenda, vehiculată mai tîrziu de către Cavalerii Templieri, spunea că el a salvat o fecioară, ucigînd balaurul căruia trebuia să-i fie jertfită. Gheorghe era creştin convins, iar împăratul a încercat să-l facă să se lase de creştinism, oferindu-i pămînt şi avere. La refuzul acestuia, l-a schingiuit pînă la moarte, făcînd din el un martir.

            – Computer, caută istoria recentă a creştinismului. Vreau nume de oraşe, locuri, clădiri, orice!

            După cîteva secunde îi apărură pe ecranul holografic o puzderie de articole. Începu să citească înfrigurat: înainte de al Treilea Război, religia creştină pierduse teren în favoarea noii doctrine ateiste. Mai mult, ca urmare a invaziei religiilor asiatice, cultele bazate pe tehnici concrete de manipulare a energiei spirituale, gen Yoga, formară nucleul unei noi religii. După al Treilea Război, toţi fanaticii celorlalte religii fuseseră înlăturaţi, încheind astfel milenii de vărsare inutilă de sînge, iar creştinismul ieşise învingător, fiind declarat drept religie unică. Acum exista un singur Dumnezeu, numit şi Marele Arhitect, iar biserica era reprezentată de guvern. Totul era oficial, cancelarul suprem Amon-Benaiah fiind şi conducătorul bisericii. Omenirea îi datora mult acestui om, care adusese mult rîvnita pace!

            Datorită ritului ortodox conservator, ţările Europei de Est păstraseră aproape nealterată credinţa creştină timp de mii de ani, iar unele grupuri de Umani chiar mai practicau şi acum ritualuri creştine.

            – Interesant! Computer, caută Europa de Est şi Sfîntul Gheorghe.

            Erau doar cîteva referinţe, majoritatea despre fosta Românie. Existaseră chiar cîteva oraşe cu numele sfîntului, cîteva biserici şi se pare că acolo acest sfînt fusese considerat ocrotitorul armatei. De asemenea, Delta Dunării avea un braţ denumit aşa, tot pe teritoriul fostei Românii.

            Se încruntă dezorientat, nu pricepea nimic:

            – Computer, caută biserici, Umani, România.

            Îi apărură ruinele cîtorva biserici. Unele fuseseră folosite drept adăposturi în timpul războiului, datorită construcţiei robuste şi a catacombelor adînci. Acum erau infestate cu mutanţi, gradul mare de radioactivitate din zonă făcîndu-i să arate oribil.

            Se uită îngîndurat la ruinele acelea, de parcă ar fi vrut să pătrundă prin ele:

            – Computer, caută România, al Treilea Război.

            După cîteva clipe se aplecă brusc spre ecran:

            – Computer, măreşte poza numărul doi!

            Era un grup de trei soldaţi în armuri guvernamentale, care se ţineau pe după gît şi zîmbeau radios. În spatele lor era o pădure, pădurea arsă din visul lui! Recunoştea copacii îndreptaţi în aceeaşi direcţie, trunchiurile mutilate ca nişte cruci negre şi pămîntul pîrjolit. Se apropie şi citi cu voce tare: „Grup de soldaţi din forţele de elită ale guvernului, după primul bombardament decisiv din Europa de Est.”

– Probabil toate pădurile arată la fel după un bombardament atomic. Computer, caută România, armata guvernamentală, al Treilea Război.

            Îi apăru o listă cu forţele guvernamentale implicate şi zonele de conflict. Dezorientat, privi la hărţile strategice şi la şirurile lungi de nume:

            – Computer, caută armuri guvernamentale, al Treilea Război.

            I se desfăşură imediat o istorie a armurilor militare. În timpul celui de-al Treilea Război doar forţele de elită aveau armuri complete. Restul armatei avea armuri uşoare, aproape invizibile, ce erau purtate pe sub haine. După bombardamentele atomice nu fusese nevoie decît de o mînă de oameni pentru a desfăşura misiuni de recunoaştere sau de „epurare”. Cei mai mulţi militari îndeplineau funcţii administrative sau strategice, doar forţele guvernamentale de elită fiind folosite în misiunile pe teren iradiat.

            Îşi frecă bărbia îngîndurat:

            – Ia să vedem ce avem pînă acum: armura reprezintă forţele de elită, pădurea arsă este din cauza unui bombardament nuclear, iar crucea şi militarul sfînt s-ar putea să ne indice o locaţie undeva prin fosta Românie. Dar ce e cu povestea cu balaurul şi fecioara, cine e balaurul? Şi ce au astea cu trecutul meu? Să mor dacă înţeleg ceva!

            Ridică ochii şi cercetă încăperea de parcă o vedea pentru prima oară, apoi se îndreptă spre un perete şi apăsă un buton. O parte din perete culisă, scoţînd la iveală o debara încăpătoare. Cotrobăi o vreme prin grămada de lucruri adăpostite acolo şi scoase triumfător un carneţel de hîrtie şi o cutie veche cu creioane. I le adusese Luana la spital pentru a-i mai trece plictiseala, aproape că uitase de ele.

            Descoperise că desenul reuşea să-l apropie mult mai tare de realitate, îl ajuta să-i pătrundă detaliile şi, prin asta, să descopere noi înţelesuri; îi dădea, într-un fel, impresia că participă la construcţia misterioasă a unei realităţi paralele. Schiţele îi plăceau mai mult decît fotografiile; o schiţă reprezenta o viziune mult mai personală, simplul efort de a schiţa fiind suficient pentru o mai bună fixare a amintirilor iar amintirile erau preţioase pentru un om în situaţia lui!

            Începu să deseneze ce-şi amintea, cu mişcări rapide şi precise, dar sunetul cititorului de cartele îl întrerupse. Luana intră în cameră şi, în ciuda oboselii ce i se citea pe chip, i se aruncă în braţe, gîngurind:

            – Ce bine că mîine vom pleca! Încă o zi aici şi aş fi murit de plictiseală. Abia aştept să ajungem dincolo, să se schimbe totul. Tu ce crezi, ne va fi mai bine?

            O privi zîmbind, apoi imediat zîmbetul i se stinse:

            – Mda, sper, acolo nu au fost bombardamente nucleare şi nici cavaleri în armură.

            – Ce vrei să spui? se încruntă ea deodată, sfredelindu-l cu privirea. Cum adică „nu au fost bombardamente nucleare”?

            – Păi… am făcut nişte cercetări astăzi. Cred că încep să înţeleg de unde vin visele astea. S-ar putea să fie mai reale decît credeam, să aibă legătură cu ceva din trecutul meu!

            – Mai… reale? Ce fel de cercetări ai făcut?

            – Am intrat pe Supernet şi…

            Luana îşi acoperi faţa cu palmele, oftînd, ceea ce-l făcu să se oprească dezorientat.

            – Ce-i cu tine, draga mea? Ce s-a întîmplat?

            – Chris, credeam că o să-ţi treacă pînă la urmă obsesiile astea. Nu sînt decît nişte vise, ce e aşa de greu de înţeles? Cauţi tot felul de lucruri care nu există. Acum eşti mai preocupat de visele tale decît de noi şi tot îmi vorbeşti despre trecut, în loc să te concentrezi la prezent. În loc să încerci să ţi le scoţi din cap, tu îţi faci mai rău şi prin asta îmi faci şi mie. Sau eşti atît de egoist încît nu vezi că pe zi ce trece mă îndepărtezi, te retragi în tine, în obsesiile tale? Curînd vom ajunge ca doi străini şi e numai vina ta! Asta îţi doreşti? Chiar vrei să-ţi sacrifici viitorul pentru un trecut care oricum nu mai contează? Cînd vei deveni şi tu un om normal?

            Chris o privi cu ochi de copil, apoi îi luă palmele în mîini, strîngîndu-le uşor:

            – Ce e un om „normal”, Luana? Ce înţelegi tu printr-un „om normal”? Un individ care nu-şi pune întrebări, care nu este interesat de ce se întîmplă cu viaţa lui? Chiar asta îţi doreşti? În majoritatea timpului sînt un om absolut normal: merg la un serviciu care nu-mi place şi prestez o muncă de rahat, înconjurat de sute de colegi pe care nici nu ştiu cum îi cheamă, am o relaţie cu o femeie pe care încerc să o alint cît pot, să o duc pe alte planete, să evadez din lumea asta normală plină de oameni cît se poate de normali. Pînă la urmă m-am săturat de atîta „normalitate”, totul e prea „normal”! Sau doar ni se pare? Dacă totul e o faţadă, menită să ne orbească, să ne facă să credem că sîntem normali, că munca noastră, relaţiile noastre, viaţa noastră, sînt cu totul şi cu totul… normale? Războiul e normal, politica e normală, ştirile zilnice sînt normale? Noi sîntem normali? Uite că poate nici nu îmi doresc să fiu normal, Luana! Îmi doresc să înţeleg cît mai multe, să învăţ din trecut, să-mi pun întrebări, să mă intereseze cine sînt eu şi de unde vin. Ar trebui ca fiecărui om să-i pese de lucrurile astea, chiar dacă nu şi-a pierdut amintirile. Şi, da, aici intră şi visele, religiile de mult uitate, cavalerii în armură! Se pare că toate astea fac parte din noi, chiar dacă nu-ţi convine. Tu ştii absolut totul despre tine? Sau nu te interesează, pentru că tu eşti normală, nu anormală ca mine?

            O privi în ochii căprui, încercînd să-şi dea seama de efectul vorbelor lui. Dacă totuşi el exagera, dacă într-adevăr îşi făcea mai mult rău, gîndindu-se la lucruri pe care oricum nu le-ar fi putut schimba? Dacă viaţa era mai simplă decît credea? Luînd-o pe după umeri, îi şterse lacrimile ce i se furişau pe sub gene.

 

***

 

În spatele lui, norul negru se întindea ca un giulgiu al morţii iar jarul fierbinte îşi devora ultimele victime, îmbrăţişînd copacii mutilaţi. Epuizat, scoase cu grijă din buzunar un disc auriu, de mărimea unui nasture, pe care erau gravate cîteva cuvinte. Îl privi puţin, apoi îl puse cu grijă la loc, de parcă s-ar fi temut să nu-l spargă, urmărind îngrijorat pulberea fină şi neagră ce se îndrepta cu repeziciune spre el. Apăsă cîteva butoane pe aparatul de la încheietura mîinii şi imediat în vizorul căştii îi apăru o săgeată. Fără să mai aştepte, o luă la fugă, asemeni unui animal hăituit.

            Hoiturile copacilor îşi întindeau braţele spre el, parcă cerşindu-i ajutorul. Cu mişcări iuţi îşi activă panoul de informaţii despre mediu şi ceru o diagnosticare a sistemelor interne. Senzorii îi arătau că temperatura şi radioactivitatea erau cu mult peste limita de siguranţă. Continuă să alerge, ferindu-se de zonele cu foc deschis şi de cioturile care i-ar fi putut străpunge costumul de protecţie, pînă cînd săgeata se învîrti pe loc şi se transformă într-o cruciuliţă. Se opri dezorientat privind în spate, la norul negru, apoi la pădurea arsă ce-l înconjura. Nici nu observase că în locul copacilor carbonizaţi acum se aflau nişte cruci. Ajunsese lîngă un cimitir iar nişte ruine îşi arătau colţii de sub stratul de cenuşă. Secundele zburau cu repeziciune, nemiloase. Avea din ce în ce mai multe semnale de alarmă în vizorul căştii iar indicatorul de energie scădea văzînd cu ochii. Blocă toate procesele, lăsînd doar detectorul de căldură apoi, cu grijă să nu se taie, smulse din pămînt o cruce de tablă ce părea mai puţin fierbinte.

            Praful negru începuse să-i cuprindă picioarele, prevestind sosirea negurii otrăvite. Nu mai avea timp! Folosind crucea, începu să vînture cenuşa din jurul ruinelor, stîrnind jăraticul de dedesubt. Deodată, crucea se lovi de ceva, scoţînd un clinchet metalic. Curăţă locul, atent să nu se ardă şi curînd de sub cenuşă se ivi un mîner circular pe care-l apucă grăbit şi-l roti de cîteva ori. O placă grea de metal se deschise, lăsîndu-l să se strecoare dedesubtul ei, tocmai la timp pentru a nu fi înghiţit de negura lacomă.

            După ce închise trapa, cîteva lumini de neon se aprinseră automat. Îşi verifică nivelul de energie al costumului şi oftă uşurat cînd văzu că mai are aproape cinci procente. Apelînd indicatorii de mediu, se uită în jur: la cîţiva metri de el se afla o răscruce, formată din alte coridoare care se uneau. Încruntă din sprîncene şi îşi scoase instinctiv arma, punînd degetul pe trăgaci. Aparatele îi arătau un nivelul mediu de radiaţii şi temperatura normală. Respiră profund, apoi porni încet, încordîndu-şi simţurile. În afară de ecoul paşilor lui i se păru că aude un clipocit, dar probabil că nu era decît o impresie; senzorii îi arătau un nivel mare al umidităţii, în ciuda faptului că se afla la doar cîţiva metri de pămîntul pîrjolit. Cu mişcări încete îşi verifică încărcătorul armei, încercînd să nu facă prea mult zgomot.

            Toate coridoarele arătau la fel, dîndu-i impresia că se află într-un labirint uriaş. Curînd începu să-l apese o senzaţie de claustrofobie, de parcă zidurile i-ar fi fost ostile, căutînd momentul prielnic să-l zdrobească. Valorile radiaţiilor erau prea ridicate pentru a putea să-şi scoată casca şi să respire în voie. Exasperat, verifică încă o dată unitatea energetică şi vru să activeze modulul de măsurare a distanţei, cînd deodată simţi că-l încearcă o senzaţie stranie, de parcă cineva cunoscut îl privea.

Se întoarse brusc, cu arma pregătită şi clipi des, încercînd să evite pîlpîitul neoanelor. Dintr-o firidă întunecată îl priveau doi ochi imenşi, înfiorători. Oftă uşurat:

            – Uf, ce m-ai speriat! Chiar pe tine te căutam măi băiatule. Sau… eşti fată? Scuză-mă, dar mi-e greu să-mi dau seama pe lumina asta!

            Luă craniul în mînă şi se uită la el, încruntat:

            – Acum spune-mi unde sînt prietenii tăi şi cine a mai trecut pe aici. Dacă nu vrei să te… omor.

            Rîse nervos, punîndu-l înapoi:

            – Ştiam eu că n-am să scot nimic de la tine. Parcă v-aţi vorbit!

            Cercetă împrejurimile firidei şi se îndreptă spre o lespede acoperită cu un fel de muşchi cenuşiu. Băgă mîna sub ea şi trase încet o bucată de piatră ce acoperea locaşul unei încuietori, apoi curăţă cu palma porţiunea din interior. Apăru o lumină roşie ce abia pîlpîia, trădînd prezenţa unor butoane.

            Apăsă cu degete tremurînde tastele I N R I şi aşteptă pînă literele deveniră verzi, apoi se dădu cîţiva paşi în spate şi ridică privirea, cuprins de emoţie. Zidul de lîngă el începu să se mişte cu un zgomot surd, scoţînd la iveală o uşă blindată. Şase bare solide de oţel se dădură în lături pentru e elibera plăcile suprapuse ale uşii, care se retraseră cu un fîşîit uşor, lăsînd să se vadă interiorul unui cavou.

            Intră precaut, încercînd să desprindă cît mai multe detalii din întunericul ce-l înconjura. Pe peretele din faţa lui se contura un crucifix uriaş, ruginit iar pe pereţii laterali se aflau plăcile mormintelor. Apăsă un buton şi uşa se închise în urma lui, lăsîndu-l singur în beznă. Îşi cuplă vizorul cu infraroşii şi se uită în jur:

            – Maria, în sfîrşit!

            Sub crucifix se afla un om ce părea că doarme. Într-o fracţiune de secundă rememoră toată viaţa lui din ultimii cinci ani. Cum fusese detaşat în Europa de Est şi cum o cunoscuse. Cum îşi făcuseră planuri de viitor, cum îl dusese să vadă munţii şi pe părinţii ei. Apoi venise războiul şi el aflase planurile, studiase hărţile şi cu cîteva luni înainte se întîlnise cu ea şi pregătiseră totul. Îi făcuse rost de un costum de protecţie şi o învăţase să-l folosească. Avea şi o unitate de stază indusă, pentru conservarea organismului în condiţii critice. După ce studiase datele luate prin satelit, găsise această biserică veche şi o amenajaseră împreună pentru ceea ce avea să vină. Îi promisese că o va căuta imediat ce se va sfîrşi bombardamentul. Aranjase un act de căsătorie cu o dată înainte de începerea războiului, pentru a putea apoi să o ia în oraş. De cînd o văzuse ultima oară trecuseră aproape zece luni, zece luni în care o visă în fiecare noapte, zece luni cumplite de război şi suferinţă şi pămînt pîrjolit. Bombardamentul în sectorul acela durase două zile şi ultima bombă căzuse doar cu o săptămînă în urmă, deci costumul ei ar fi trebuit să fie folosit de aproximativ zece zile.

            Se îndreptă spre crucifix şi deodată se opri cu ochii măriţi de groază:

            – Doamne Dumnezeule, ce ai făcut, iubirea mea? Ce ai făcut? Unde e costumul? urlă disperat în timp ce privea cu ochi goi cadavrul femeii.

Hainele ei albe şi paloarea pielii o făceau să semene cu o statuie de marmură, aşezată la baza crucii. Nemaisuportînd, îşi ridică pumnii şi izbucni în plîns, sprijinindu-se de lespezile reci. Omul de pe crucifix se uita la el, îndurerat.

            – De ce Doamne, de ce? Ce s-a întîmplat, de ce nu m-ai ascultat, îngerul meu?

            Se aşeză pe podea, fără vlagă, privind spre femeia aflată la picioarele omului răstignit apoi, după cîteva clipe, scoase un urlet sfîşîietor, adîncindu-şi faţa în palme. Rămase aşa cîteva clipe, vrînd parcă să-şi zdrobească gîndurile, frămîntîndu-se şi gemînd ca un animal rănit dar deodată, de parcă şi-ar fi amintit ceva, se ridică greoi, cuplîndu-şi din obişnuinţă senzorii de căldură şi energie. Cu mişcări ferme deschise o placă de la un mormînt gol şi, luînd cadavrul în braţe, îl întinse uşor pe lespedea cenuşie. Parcă temîndu-se să nu o trezească, îi atinse cu vîrfurile degetelor obrajii reci şi deodată se opri, clipind des. Lîngă el, pe mijlocul peretelui, cineva scrijelise cu o piatră cîteva litere: „C H R I S”. Probabil că nu le observase pînă atunci din cauza lacrimilor. Rămase înmărmurit pentru o clipă, apoi prin faţa ochilor începură să i se deruleze frînturi dintr-o viaţă de mult uitată. Munţi înalţi, acoperiţi de păduri, verdele crud al primăverii, foşnetul firelor de iarbă şi gustul buzelor Mariei. Îşi aminti de poiana în care stăteau întinşi ore în şir, ascultînd păsările, frunzele, apa izvorului, simţind energia caldă a vieţii prin toţi porii, îmbătîndu-se cu ea, uitînd apoi de toţi şi toate, pierduţi în îmbraţisări fără de sfîrşit, uimiţi, fericiţi! Parcă îi vedea şi acum pe oamenii aceia blînzi, casele micuţe, drumurile de piatră, biserica veche şi părăsită. Acolo îi hotărîseră numele!

Cu inima bătîndu-i nebuneşte îşi ridică privirea, parcurgînd toată încăperea. Văzu o placă pe care stătea scris numele „Christian” şi se îndreptă spre ea, şovăind. O deschise cu grijă, apoi se clătină de parcă ar fi primit o lovitură. În mormîntul de piatră se afla o uniformă de protecţie contra radiaţiilor ce emitea un sunet slab, ca ticăitul unui ceas. Din cauza lespezilor groase, senzorii lui nu detectaseră sursa străină de energie, care era pe terminate. Abia respirînd de emoţie, roti uşor uniforma spre el şi simţi cum îi fuge pămîntul de sub picioare: prin vizorul de protecţie se vedea chipul unui copil adormit, un nou-născut.

            Icni, rîzînd şi plîngînd în acelaşi timp. Îşi apropie uşor mîinile şi atinse cu grijă uniforma copilului, şoptind întretăiat:

            – Copilul meu, Doamne, e copilul meu! Maria… Maria… Oh, îţi mulţumesc îngerul meu drag… Of, Doamne Dumnezeule!

            Nu mai ştia ce să facă, mîinile îi tremurau şi nu se mai putea controla. Privi spre tavanul cenuşiu şi căzu în genunchi, copleşit.

            Ca trezit dintr-un vis, se ridică prinzîndu-se de lespezile reci. Citi dintr-o privire nivelul de energie al ambelor costume, apoi, cu mişcări rapide îşi opri toţi senzorii, lăsînd activ doar scutul împotriva temperaturii şi radiaţiilor. Apăsă butonul de deschidere a uşii şi ţîşni afară, parcurgînd în cîteva minute coridoarele subterane, pînă ajunse în dreptul trapei cu mîner circular. Din interiorul costumului scoase un cub negru pe care îl activă, lipindu-l pentru o clipă de plăcuţa metalică din dreptul inimii, apoi roti grăbit mînerul trapei. Fără să mai deschidă complet capacul, aruncă afară cubul şi imediat închise trapa înapoi, învîrtind cu ultimele forţe mînerul. Se prăbuşi istovit. dar se ridică şi porni înapoi spre cavou, respirînd greu.

            Lăsă uşa de oţel deschisă şi se aplecă grijuliu asupra copilului. Senzorii îi arătau un nivel mediu de radiaţii, în creştere uşoară. Fără să se mai gîndească îşi dădu jos casca şi-şi desprinse unitatea energetică de pe piept, conectînd-o în paralel cu cealaltă.

            – Sper să ajungă, şopti plin de speranţă, apoi închise ochii şi îşi lipi fruntea de vizorul rece ce-i despărţea.

*

– Ia te uită, se trezeşte frumosul din pădurea adormită! Ai putea candida pentru „cel mai dorit burlac”, păcat că n-ai decît un ochi.

            Cu un şuierat ca de şarpe, braţele holoportului se desfăcură, lăsîndu-l pe Mark să se ridice.

            – Of, Finn, nu toţi au norocul să fie frumoşi ca tine, păcat doar că ai gura aşa de mare!

            – Iubăreţule, vezi că te aşteaptă zile grele! Ghici ce misiune ţi-a pregătit tăticul Vormann! Fac pariu că nu ghiceşti, hîrîi Finn satisfăcut.

            – Ce-ar putea fi mai rău decît să mă închidă în aceeaşi cameră cu tine? făcu Mark nepăsător.

            Finn rîse, apoi continuă vesel:

            – Un singur lucru: să te închidă fără mine în cabina de gardă a spaţioportului! Locul e strîmt, intim şi nu te va deranja nimeni.

            Mark se opri, gîndindu-se cu groază la plictiseala ce va urma, la orele lungi în care va trebui să desfăşoare aceleaşi controale de rutină, la aşteptarea fără de sfîrşit între două transporturi.

            – Cine naiba m-a pus să vin cu teorii idioate? Cît timp va trebui să stau acolo?

– Doar o săptămînă, dar dacă-ţi va plăcea pot pune o vorbă bună pentru tine. Se pare că au apărut tot felul de elemente turbulente printre colonişti iar mai marii noştri vor să prevină eventualele acte de sabotaj. Oricum, măcar vei vedea feţe noi, îşi schimbă Finn tonul.

            – Mda, e clar! Idiotul de Vormann se răzbună pe mine. A mai zis ceva de chestia aia, au studiat problema?

            – Din cîte îi cunosc eu pe oamenii ăştia de ştiinţă, acum aleargă după halaci cu plasa de prins fluturi. Vor să-i întrebe politicos dacă nu cumva au printre pasiuni şi jocul de-a ascunsa. Nu te aştepta la prea multe de la ei, xeleniul parcă le-a luat minţile.

            – De asta mi-e şi mie frică! Unde e Santes, nu-l văd pe aici…

            – E plecat să-i facă instructajul noului nostru coleg. Unul pe nume Gus!

            – Gus… Gus, nu-mi este cunoscut numele.

            – De parcă ai fi putut să-l cunoşti, făcu Finn amar. Doar ştii că nu avem voie să socializăm prea mult unii cu alţii!

*

            Gus privea curios leşul conservat al halacului din sala de studiu. Nu crezuse că era un animal atît de fioros, deşi studiase atent înainte documentaţia primită de la comandament.

            – Solzii cornoşi îl feresc de răni profunde, iar singurele puncte vulnerabile se află la cap. Nu am reuşit să-i doborîm decît cu foc concentrat în zona gurii şi la ochi, dar probabil că tunul tău cu plasmă l-ar ameţi destul de tare, îşi dădu Santes cu părerea.

            – Tunul meu cu plasmă ar putea să-i provoace arsuri, dar nu are viteza necesară pentru o lovitură precisă, răspunse el, aplecîndu-se spre gura deschisă, plină de colţi ascuţiţi.

            – Ştiu asta, tocmai de aceea vom lucra în echipă! Tunul cu plasmă şi-a făcut datoria cu brio pe Solus, în cazul caterilor, dar aici e altceva. Orice ajutor e binevenit, chiar dacă loviturile tale n-ar provoca decît o imobilizare de scurtă durată. Lunetistul nostru are viteza şi precizia necesară pentru a termina treaba.

            Gus auzise de aşa-zişii „lunetişti”, dar pînă atunci nu văzuse niciunul. Ştia că erau extrem de puţini şi foarte bine antrenaţi. În plus, erau echipaţi cu puternicele acceleratoare de particule, o armă devastatoare, abia ieşită de pe bancurile de testare ale armatei.

            – Să înţeleg că avem şi un lunetist în echipă, domnule locotenent?

            – Da, este chiar unul dintre cei mai buni. În plus, are arma Venom2, încă în stadiu experimental. A luptat în al Treilea Război pe Frontul de Est.

            – Dar dumneavoastră, domnule Santes, dacă îmi permiteţi, pe unde aţi luptat?

            Santes se întoarse spre el, studiindu-l, apoi îi spuse cu voce înceată, de parcă l-ar fi părăsit brusc puterile:

            – Cred că domnul colonel Vormann poate să-ţi povestească mult mai bine. E timpul să ne retragem la holoporturi, a fost de ajuns pentru ziua de azi…

 

***

 

            Privea extaziat prin deschizătura hubloului, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Trecuseră pe lîngă imensa staţie spaţială ce orbita în jurul Pămîntului şi acum se îndreptau cu toată viteza spre poartă. Superba planetă albastră, dătătoarea de viaţă şi singurul adăpost al omenirii timp de milenii, îşi lua la revedere de la el oferindu-i o privelişte de neuitat. Din păcate rănile încă vizibile ale războiului pătau acel albastru inconfundabil; nori de cenuşă atomică otrăveau apele şi solul, rotindu-se ameninţător, trimiţînd un semnal de atenţionare pînă în adîncul spaţiului. Fusese uimit de măreţia staţiei orbitale, ce era un conglomerat de module şi unităţi separate, îmbinate de-a lungul timpului. Spaţiul cosmic o ferise de război şi în ea se aflau componente trimise de naţiuni de mult dispărute, fiecare avînd un rol bine determinat. Toate astea le aflase din pliantele gratuite pe care le primise la decolare şi pe care deja le citise în întregime. Tot cu ajutorul pliantelor reuşise să deosebească diversele tipuri de nave ce treceau pe lîngă ei, de la micile navete de patrulare şi control, pînă la uriaşele şi greoaiele transportoare modulare, un fel de „trenuri” spaţiale ce străbăteau maiestuos vidul cosmic. Toate i se perindau prin faţa ochilor, oferindu-i un carusel de imagini şi senzaţii noi.

            Îşi scoase carneţelul şi schiţă rapid ceva.

            – Luana, fii atentă la nava aia ce formă ciudată are! Zici că e extraterestră!

            – Mai ştii, poate că sînt extratereştri sub acoperire…

            Vocea caldă a însoţitoarei de zbor îi întrerupse:

            „Atenţiune! Rugăm toţi pasagerii să se pregătească pentru control. După control veţi primi instrucţiunile de trecere.

            Simţi cum nava încetineşte şi zumzetul motoarelor scade, pînă la oprirea completă. Privi visător la vidul înstelat din afara hubloului, la marea de stele ce-l aştepta şi deodată tresări puternic: imaginea dispărea treptat, făcînd loc unei nave gigantice, un monstru tăcut de metal cu însemnele guvernului. Zeci de turele îi străpungeau blindajul cenuşiu, ca nişte ochi ameninţători, gata să scuipe fulgere.

            Se întoarse înfiorat:

            – Ce naiba mai e şi aia?

            – Hmm, cred că e Tezeu!

            – Tezeu?

            – Da, tăntălăule, crucişătorul Tezeu, vasul amiral al flotei noastre. Am auzit că se învîrte pe aici, dar am văzut numai poze cu el. E mare al naibii, nu? Atît de mare că nici nu poate pătrunde prin poartă, e singura navă de genul ăsta.

            Figura lui perplexă o făcu pe Luana să zîmbească superior:

            – Se spune că a costat aproape cît poarta şi că este invincibil, mîndria întregii rase umane. Poate să distrugă orice formă de viaţă de pe o planetă. A naibii şmecherie!

            – Asta numeşti tu „şmecherie”? Eu o numesc invenţie malefică! Ce nevoie are omenirea de aşa o armă? Pentru ce să distrugă orice formă de viaţă de pe o planetă? Credeam că asta ne-am dorit de mii de ani, să colonizăm paşnic planete, nu să le distrugem!

            Luana se uită la el compătimitor:

            – Stai cam greu cu logica, Chris. Păi dacă planeta respectivă are nişte forme de viaţă ostile sau dacă vreo planetă nou colonizată se răscoală, ce faci? Trimiţi vreo cîteva mii de oameni la moarte sigură? Nu e mai bine să „razi” igienic, de la distanţă?

            – Păi, aşa nu trimiţi alte cîteva mii de oameni la moarte sigură? Unde e cîştigul? Nu trebuie să existe un fel de… diplomaţie, ceva?

            Dădu din cap îngîndurat, uitîndu-se la monstrul de metal.

 

***

 

            – Vormann a dispus trimiterea primelor echipe de forare, spuse Santes cu o voce aparent neutră.

            Tăcură toţi pentru cîteva secunde, apoi Mark izbucni:

            – Bine că ne-a pus să păzim gîştele! Cine îi va escorta pe oameni acolo?

            Santes oftă, apoi îi anunţă cu voce blazată:

            – Tocmai aici e buba, nu vor trimite pe nimeni, doar cîţiva angajaţi înarmaţi şi nişte transportoare pe pernă de aer, pentru folosire în caz de urgenţă. Cică au trimis ei înainte nişte nave de recunoaştere, ca să se asigure că nu e nici un halac în interiorul perimetrului.

            – Imbecilul! Cine naiba l-a pus pe ăsta să poată hotărî destinele oamenilor? Eu nici permis de port-armă nu i-aş fi dat, scrîşni Mark.

            La auzul cuvintelor, Santes se întoarse cu spatele la ei, vizibil deranjat. Finn se uită grijuliu la cîţiva soldaţi care treceau, apoi spuse cu voce scăzută:

            – „Imbecilul” ăsta are urechi peste tot!

            – Dar dacă…

            Ceilalţi se întoarseră miraţi spre noul lor coleg. Nimeni nu se aşteptase ca el să intervină.

            – Dacă ce, patru? rosti Santes iritat.

            – Poate reuşim totuşi să-l influenţăm cumva pe Vormann.

            Se uitară unii la alţii şi Finn pufni:

            – Ştii tu vreo formă persuasivă de masaj intim? Mă tem că tunul tău nu te va putea ajuta prea mult de data asta, Vormann pare tipul de dominator…

            – Poate ca tocmai tunul meu ne va ajuta.

            Finn rămase perplex, la fel şi ceilalţi.

            – Înainte am făcut echipă cu locotenentul Vlad, un foarte bun prieten de-al meu. Am luptat ani de zile în acelaşi pluton cu el, chiar şi în timpul Războiului.

            – Şi acest soldat foarte bun îl cunoaşte pe colonel, sau e aşa de bun încît colonelul îi va îndeplini orice dorinţă? nu mai putu Finn să se abţină.

            – Nu, nici vorbă. Nu cred că îl cunoaşte pe colonel, dar… vă cunoaşte pe dumneavoastră, domnule Santes.

            Santes înlemni, nemaiputînd să spună nimic. Părea că îl studiază intens pe Gus, şi cuvintele lui.

            – Da, e o poveste lungă şi nu cred că aveţi de unde să o ştiţi. Dar mai bine vorbim altă dată…

 

***

 

            Liniştea bruscă lăsată în jurul său îl făcu să-şi întoarcă privirea, ascunzîndu-şi repede carneţelul. În rama uşii stăteau doi ofiţeri guvernamentali uitîndu-se atenţi peste rîndurile de pasageri, iar în spatele lor se zărea silueta masivă a unui soldat în armură. Fiecare ofiţer purta o servietă metalică, inscripţionată cu însemnele oficiale ale guvernului.

            Cei doi îi făcură semn umbrei din spate să rămînă afară, apoi se îndreptară spre şirurile de scaune, deschizîndu-şi servietele. Vocea plăcută a însoţitoarei de zbor se auzi din nou: „Va urma controlul de rutină pentru trecere. Vă rugăm să vă puneţi mîinile pe măsuţele din faţa dumneavoastră, cu palmele în sus şi să urmaţi instrucţiunile ofiţerilor de control. Vă mulţumim!

            Îşi întinse mîinile şi aşteptă, curios să vadă ce avea să se întîmple. Cei doi îşi fixară pe cap nişte aparate scoase din serviete şi începură să se plimbe printre rînduri, oprindu-se la fiecare pasager în parte. Din cîte îşi dădu seama, aparatele erau ca un fel de ochi suplimentar, scanînd printr-o lentilă amprentele şi retina, pentru a determina identitatea fiecăruia. Îi auzi cum se apropie de el şi o undă de nelinişte îl străbătu, făcîndu-l să înghită în sec. Se simţea de parcă mai fusese în locul ăla, de parcă cineva l-ar fi privit, ascuns printre scaunele albe. Un zumzet cunoscut îi ajunse la urechi, împreună cu bătăile amplificate ale inimii.

            Se uită în sus, foindu-se nervos: camera de supraveghere era chiar acolo, deasupra lui, privindu-l. Probabil că fusese prea entuziasmat de priveliştea de afară pentru a o vedea. Îi trecură fulgerător prin minte imagini cu o cameră albă, aparate ce zumzăiau şi un ochi imens de cristal. Palmele începură să-i transpire şi simţi cum îşi pierde cumpătul, dar nu mai apucă să schiţeze nici un gest.

            – Pot să văd ce aveţi în buzunar?

            Vocea iritată a ofiţerului îl trezi la realitate. Respiră adînc, apoi zise poticnit:

            – Sigur, vă rog…

            Îndepărtă mîinile şi îl lăsă pe ofiţer să-i scoată carneţelul.

            – Ce este asta?

            Simţi cum transpiră pe frunte şi pe gît şi îşi trecu mîna peste faţă:

            – Este carneţelul meu de schiţe. Știţi, îmi place foarte mult să desenez…

            Ofiţerul îşi dădu jos aparatul de pe cască apoi începu să răsfoiască paginile gălbui, încruntîndu-se.

            – Știaţi că nu aveţi voie să fotografiaţi ceea ce vedeţi în timpul călătoriei?

            – Da, dar astea nu-s fotografii, sînt doar nişte desene de amator.

            – Şi acest desen? îi zise ironic, apoi îi puse carneţelul în faţa ochilor, deschis la pagina unde era schiţat crucişătorul Tezeu.

            – D..da, ce e cu acest desen?

            Simţi cum se clatină şi îl apucă ameţeala, neputînd să mai suporte privirea omului în uniformă.

            – Vă rog să mă urmaţi, domnule Christian Norm!

            Se uită în jur cu o privire disperată, apoi se prinse strîns de mînerul scaunului, dînd să se ridice. Simţi însă cum palma Luanei se pune peste mîna lui:

            – Dar domnule ofiţer, de cînd guvernul interzice desenul? Este vreo lege care să spună asta, sau…

            Ofiţerul ezită o clipă, apoi rînji:

            – Doamnă, există o lege în care se spune că autorităţile guvernamentale trebuie ascultate de către restul populaţiei şi mai există o lege prin care crucişătorul Tezeu este clasificat drept obiectiv strategic al armatei. Vă sînt suficiente astea? Oricum, cu cine stau de vorbă?

            – Dumneavoastră sînteţi cu aparatul de scanare, nu?

            Luana îi întinse mîinile, zîmbind fermecător:

            – Sînt sigură că domnul ofiţer nu va fi deranjat de doi tineri care vor să se căsătorească, apoi să-şi petreacă luna de miere în colonii.

            Neaşteptîndu-se la aşa o turnură, Chris zîmbi tîmp spre omul care îşi aranja din nou aparatul. Acesta scană palmele Luanei, apoi o fixă cu privirea:

            – În regulă domnişoară, s-ar putea să aveţi dreptate. Puteţi lua carnetul şi vă doresc să aveţi o călătorie cît mai plăcută. Casă de piatră!

            Ofiţerul se îndepărtă, făcîndu-i pe amîndoi să respire uşuraţi.

            – Lună de miere, legi despre desene? Luana, ai înnebunit? scrîşni el după o vreme, lăsîndu-se greu pe spătarul scaunului.

            – Aşa îi mulţumeşti tu iubitei tale că te-a scos dintr-un mare rahat?

            Chris încercă să se calmeze, respirînd adînc, cînd deodată atenţia îi fu atrasă de vocea răstită a unuia dintre ofiţeri, cîteva scaune mai încolo:

            – Domnule, vă rog să mă urmaţi, altfel voi fi obligat să fac uz de forţă!

            – Dar nu am făcut nimic, nu e vina mea că port proteze, multă lume poartă!

            – Trebuia să le declaraţi la îmbarcare, de ce nu le-aţi declarat?

            – Nu-mi… place să se ştie că le port. N-am crezut că e aşa de important.

            – Este foarte important şi va trebui să vă reţinem. Veniţi cu mine!

            Privi la omul pe faţa căruia se citea exasperarea. Aparatele nu reuşiseră să-i stabilească identitatea, probabil din cauza implanturilor.

            – Dar domnule, am plătit această călătorie şi am tot dreptul să o fac!

            Ofiţerul făcu un semn spre uşă, apoi se auziră şoapte înfricoşate. Soldatul în armură guvernamentală păşi spre cei doi, făcînd podeaua navei să trepideze uşor. La fiecare încheietură a armurii metalice se aflau motoare, care serveau atît ca punct mobil de joncţiune a plăcilor blindate, cît şi ca amplificatoare de mişcare. Îşi imagină ce putere imensă îi puteau da omului dinăuntru şi îl trecură fiorii: era ca un fel de „Tezeu” printre oameni.

            – Nu era nevoie de asta, voi veni cu dumneavoastră, se auzi vocea tremurată a bărbatului.

            Chris îl urmări cu privirea pe pasagerul ce se îndepărta cu paşi şovăitori, apoi se întoarse precipitat spre Luana:

            – Ai văzut? Cine era ăla? De ce l-au luat? Ai văzut soldatul?

            – Eh, mare lucru! E prima oară cînd vezi o armură guvernamentală?

            – Am mai văzut pe Supernet, dar nu credeam că e aşa… impunătoare.

            – Hehe, cum crezi tu că am cîştigat războiul?

            Luana părea aproape de nerecunoscut. Ochii ei aruncau sclipiri iuţi, pline de admiraţie.

            – Și totuşi, oare ce au avut cu omul ăla? Părea destul de inofensiv.

            – Am auzit eu nişte zvonuri: cică unii Umani reuşesc să pătrundă în oraşe…

            – Poftim? o privi stupefiat, întrebîndu-se dacă nu-şi bate joc de el. Cum să pătrundă? Eu ştiam că e imposibil, mai ales că la orice intrare şi ieşire ţi se verifică pînă şi codul ADN. Şi chiar tu spuneai că toţi sînt nişte monştri iradiaţi!

            – Hehe, nu e chiar atît de simplu! Majoritatea sînt diformi, dar nu toţi. Unii îşi pun proteze, asemeni domnului de adineaori. Iar faza cu verificarea… toţi oamenii pot fi corupţi pînă la urmă, nu?

            – Corupţi, proteze? Cu ce să-i corupă şi de unde să-şi ia proteze? Credeam că sînt nişte sălbatici, nişte animale, iar tu acum îmi spui că ei reuşesc să ne bată cu propriile arme. E ciudat!

            Reacţia lui o făcu pe Luana să se foiască nervos.

            – Eu ţi-am spus doar ce mi s-a spus şi mie, versiunea oficială. Nici eu nu-mi explic unele treburi şi, dacă vrei detalii, de ce nu te duci să-i întrebi pe cei care tocmai au ieşit? Sînt sigur că vor fi de-a dreptul încîntaţi să-ţi dea explicaţii cît mai amănunţite.

            – Hmm, foarte ciudat! Şi ce ar căuta Umanii în colonii, mă rog? Ce interes ar avea un Uman să se fîţîie printre nişte colonişti, într-un spaţiu atît de restrîns? Chiar aşa nebuni să fie?

            – Aparent, în colonii se află ceva de maxim interes. Tocmai aici e faza, nimeni nu prea ştie ce este. E imposibil ca Umanii să nu urmărească ceva, poate chiar xeleniu…

            Chris o mai privi o dată neîncrezător, încercînd să-şi dea seama dacă glumeşte sau nu, apoi auzi vocea deja familiară a însoţitoarei de zbor: „Controlul pentru trecere s-a încheiat iar autorităţile vă mulţumesc pentru cooperare. Va urma procedura de trecere a porţii şi pentru aceasta vă rugăm să urmaţi întocmai instrucţiunile de pe ecrane. Călătorie plăcută în continuare!”.

            Imediat hublourile se întunecară iar pe ecranele imense începu să se deruleze instructajul pentru trecere, în locul obişnuitelor reclame. Pulsul i se acceleră şi senzaţia de claustrofobie reveni, simţindu-se prins într-o cuşcă din care nu mai avea cum să scape.

            – Ce faci Chris? Pune-ţi o dată capul pe tetiera aia şi apasă butonul verde, stăm după tine acum!

            Ea se uita indignată la el, cufundată cu tot corpul în scaun. Se lipi şi el de spetează şi simţi cum scaunul i se mulează pe corp iar capul îi este cuprins uşor de marginile tetierei. Puse mîinile pe mînere şi brusc două inele îi cuprinseră încheieturile, asemeni unor brăţări, apoi butonul verde din dreptul palmei lui se lumină, dîndu-i de înţeles că poziţia este corectă. Îl apăsă temător şi începu să respire greu, senzaţia de claustrofobie amplificîndu-se.

            Poarta îi înghiţi zgîlţîindu-i uşor, apoi pe monitoare apărură iar informaţiile obişnuite. În colţul ecranelor un cronometru arăta cît timp va dura traversarea, iar un mesaj roşu intermitent le atrăgea atenţia că trebuie să stea la locul lor. Gîndindu-se la inutilitatea mesajului, Chris îşi privi mîinile strînse de cătuşele scaunului, apoi ridică o privire chinuită spre ochiul camerei de supraveghere.

            Întreaga navă vibra, fiind condusă de pilotul automat. Citise că poarta folosea un sistem avansat de inteligenţă artificială ce făcea posibilă călătoria în interiorul unei anomalii spaţio-temporale. Traversarea era un proces complicat şi necesita foarte multă energie, de aceea orice navă trebuia să fie echipată cu un modul de traversare, modul ce costa cît o navă spaţială de clasă superioară, sau mai multe nave medii. În plus, în portal nu puteau pătrunde decît nave de anumite dimensiuni şi niciodată nu se putea afla în portal mai mult de o navă. Se gîndi cu groază la implicaţiile pe care le avea electronica asupra oamenilor, la faptul că acum viaţa lui depindea de un pumn de siliciu, aşa cum depindea de fapt tot timpul. De la cititoarele de carduri pînă la tehnologia portalului, oamenii îşi încredinţaseră viaţa acelor minuscule pătrăţele colorate făcute din nisip şi denumite „cipuri”.

            Se uită în jur şi o văzu pe Luana cum stătea dreaptă, cu privirea înainte, citind informaţiile de pe monitor, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Ecranul mic din faţa lui părea o alternativă bună pentru a-i distrage atenţia. Din fericire butonul de navigare îi era la îndemînă, lîngă degete. Căută informaţii despre planeta de destinaţie:

            „Namard Prime – a treia planeta a sistemului Gliese, aflată la douăzeci de ani lumină de Pămînt. Împreună cu Solus (a doua planetă) formează de cîţiva ani cele două colonii extrasolare pămîntene. Amîndouă s-au remarcat prin existenţa vieţii şi mai apoi a cristalelor de xeleniu.

            De aproape şase luni pămîntene, imediat după cartografierea planetei, s-a înfiinţat pe Namard Prime colonia de exploatare a xeleniului Namard 1. În prezent divizia blindată Cyra asigură securitatea coloniei.

            Pentru informaţii suplimentare, apăsaţi butoanele corespunzătoare…

            Curios, continuă să citească:

            „Flora este sărăcăcioasă, specifică zonelor umede, datorită numeroaselor gheizere răspîndite pe toată suprafaţa planetei. În jurul gheizerelor şi chiar în interiorul lor se dezvoltă plante asemănătoare muşchilor şi algelor uriaşe. Această masă verde, extrem de nutritivă, întreţine foartă multă viaţă: de la micile animale ce se hrănesc cu alge, pînă la înspăimîntătorii halaci.

            Trase aer în piept şi apăsă pe butonul ce făcea trimitere la halaci:

            „Halacul (halacus namardius) reprezintă vîrful lanţului trofic de pe Namard. Este o reptilă omnivoră, adaptată la viaţa în aburi fierbinţi. Căldura aburilor îi permite corpului cu sînge rece să aibă un metabolism foarte ridicat, deci rată mare de creştere şi viteză mare de reacţie.

            Datorită aspectului şi dimensiunilor uriaşe s-au făcut chiar asemănări între halaci şi dragonii din legendele pămîntene. Unii excentrici susţin că halacii confirmă teoria panspermiei şi că Terra ar fi rămas condusă tot de reptile (asemeni planetei Namard) dacă nu ar fi survenit catastrofa ce a cauzat dispariţia dinozaurilor…

            Frînturi de idei şi imagini ciudate începură să i se rotească prin minte, distrăgîndu-i atenţia. Parcă tot ce învăţase de cînd ieşise din spital se transformă într-un bloc compact, imposibil de pătruns iar pentru o clipă avu senzaţia că se află într-un univers minuscul, străin, format doar din halucinaţii, creaturi de basm şi coşmare cu miros de tăciune…

            „Bine aţi venit în sistemul Gliese! Vă atragem atenţia ca aţi intrat într-o zonă de maximă securitate. Pe timpul şederii dumneavoastră vă rugăm să vă conformaţi întocmai hotărîrilor Consiliului Superior. Orice abatere de la reguli va fi pedepsită sever. Personalul civil este rugat să se prezinte imediat după aterizare la biroul de primire, unde se vor înmîna noile acte de identitate.

            Vă aducem la cunoştinţă cîteva dintre hotărîrile Consiliului Superior, din Carta Colonizării:

            Este interzisă orice pătrundere în sectoarele militare!

            Civilii vor respecta normele de securitate ale coloniei, orice încălcare a lor fiind pedepsită sever. Țineţi minte că vă aflaţi într-un perimentru de maximă securitate, cu grad ridicat de pericol.

            Civilii vor respecta indicaţiile oricărui angajat militar. Țineţi minte că personalul militar se află acolo pentru a vă proteja!

            Pentru orice nelămuriri sau informaţii, vă rugăm să luaţi legătura cu ofiţerul de serviciu. În fiecare locuinţă există o linie directă de comunicaţie cu cel mai apropiat post de gardă. Prin intermediul ei veţi primi şi instrucţiuni în cazuri de urgenţă.

            Vă mulţumim pentru atenţie, Consiliul Superior, împreună cu marele cancelar Amon-Benaiah, vă doreşte pace şi prosperitate!

            Ascultă distrat mesajul şi deodată tresări puternic: inelele de siguranţă se desfăcură, apoi hublourile se deschiseră, făcînd să-i apară în faţa ochilor o imagine extraordinară, o privelişte ce depăşea orice imaginaţie. Cînd, în sfîrşit, îşi dădu seama unde se află, aproape că i se opri respiraţia de emoţie. Se aplecă spre hublou şi, împreună cu ceilalţi pasageri, rămase cu gura căscată. În faţa lui se profila, imensă, Namard Prime. De culoare cenuşie, acoperită în mare parte de nori, planeta plutea maiestuos scăldată în lumina caldă a soarelui roşiatic. Ici şi colo, pe suprafaţa ei apăreau pete verzi sau albastre, probabil cîmpii şi lacuri. Undeva, foarte departe, în spaţiul înstelat din jurul lui se ascundea planeta Pămînt. Terra se afla la douăzeci de ani lumină, orbitînd în jurul Soarelui, care acum era doar o simplă stea între toate celelalte.

Sistemul Gliese îi întîmpinase pe oameni cu braţele deschise, oferindu-le nu doar o planetă, ci chiar două: Namard Prime şi Solus, ambele fiind parcă pregătite pentru colonizare. Terraformarea durase în ambele cazuri foarte puţin, doar cîteva luni, iar acum nu mai era decît o chestiune de timp pentru ca rasa umană să-şi asigure eternitatea printre stele.

            Gîndurile îi fură întrerupte brusc de vocea însoţitoarei de zbor:

            „Vă rugăm să vă pregătiţi de aterizare! Naveta va sosi în douăzeci de minute, la poarta doi…

*

Aşteptă cu nerăbdare să se deschidă uşile navetei, apoi coborî cele cîteva trepte pînă în imensa sală acoperită cu sticlă a spaţioportului. Oamenii se înghesuiră spre culoarul îngust de ieşire, aşa că o luă pe Luana de mînă şi o trase spre el. Nu avea prea mult timp să studieze împrejurimile, dar nu putu să nu remarce privirea plină de speranţă a celor de lîngă el, emoţia de pe chipurile tuturor. Probabil că fiecare colonist simţise la un moment dat drogul ineditului, al necunoscutului. Pentru majoritatea era, acum şi aici, începutul unei aventuri, aventura vieţii lor!

Din nou gîndurile îi fură spulberate într-un mod aproape brutal:

– Uitaţi-vă acolo! Acolo, ce e chestia aia?

Îşi lungi gîtul, încercînd să vadă peste capetele mulţimii. După acel strigăt se lăsă o tăcere ciudată, toţi oprindu-se şi încercînd să vadă ce se întîmplă. Cineva lîngă el, rosti tremurat:

– Un robot! Un robot de luptă, blindat! Doamne, cît e de mare!

În capătul sălii stătea un soldat în armură asemănătoare cu armura soldatului pe care-l văzuse în navă, iar în spatele lui se vedea un monstru uriaş de oţel. Părea înalt de aproape patru metri şi avea o formă vag umanoidă. Picioarele solide semănau cu braţul unui excavator, iar corpul îi era protejat de un blindaj metalic, plin de zgîrieturi. Braţele erau probabil cele care îi făcură pe toţi să se oprească, un braţ fiind puţin ridicat înspre mulţime, lăsînd astfel să se vadă ţeava groasă, cu fante de aerisire, a unei arme supradimensionate. În spatele platoşei metalice avea un fel de cutie, ca un rucsac, din care ieşeau nişte ţevi. Capul, sau cel puţin chestia care îi ţinea loc de cap, avea în faţă o lentilă protejată de o carcasă de metal. Semăna cu o cameră uriaşă de luat vederi. Robotul avea şi nişte marcaje de identificare, inscripţionate pe blindajul ce-i acoperea pieptul. Părea o literă grecească şi, alături de ea, cifra doi.

Îşi scoase febril carneţelul şi începu să mîzgălească, năucit de ceea ce vedea. Încercă să prindă cît mai multe detalii, în timp ce toată lumea porni temătoare spre culoarul îngust de ieşire. Robotul se afla chiar lîngă poarta spaţioportului şi probabil că rolul lui era doar de intimidare. Avea un program care să mimeze mişcările corpului în perioada de repaus, altfel nu se putea explica impresia de mişcare autonoma pe care o dădea. Se întrebă chiar dacă armele sînt reale sau doar nişte imitaţii pentru speriat copiii, ţinînd cont că nu era nevoie de aşa un „arsenal” într-un simplu spaţioport.

Împins şi înghiontit de mulţimea curioasă, se puse şi el în mişcare, dar deodată se opri, simţind un fel de furnicături în jurul gîtului. Urechile începură să-i pulseze din cauza presiunii uşoare ce-l înconjura şi parcă toţi porii pielii deveniră ultra-sensibili; era aceeaşi senzaţie arhicunoscută, care se pare că nu mai vroia să-l părăsească. Ridică brusc privirea şi coşmarul lui se împlini: robotul „cameră de supraveghere” era îndreptat spre el şi îl privea, nemişcat. Hăul lentilei îl absorbea, ca o gaură neagră.

 

***

 

Mark îşi cuplă scannerul tridimensional şi-l îndreptă spre oamenii ce stăteau cuminţi la coadă. Datele personale ale fiecăruia îi jucau prin faţa ochilor, apoi se îmbinau cu micile săgeţi indicatoare care îl informau despre locul şi tipul obiectelor purtate. Erau doar lucruri obişnuite, mărunţişuri fără nici o valoare adunate de-a lungul anilor şi ţinute aproape, din dorinţa ancestrală a fiecărui om de a păstra totul, chiar şi ceea ce nu mai există: inele, holograme, mici suveniruri. Toate erau catalogate şi apoi introduse, împreună cu datele posesorului, în baza de date a personalului civil. Ştia că era pierdere de timp şi că întreaga procedură era făcută doar pentru a avea o ocupaţie. Pasagerii trecuseră înainte prin mai multe controale, deci rolul lui era de fapt acela de resort psihologic, un fel de „reclamă” la viaţa din colonie.

Încercă să îşi imagineze cum ar fi arătat profilul lui, o simplă filă scanată în care, pe cîteva rînduri, i s-ar aşterne povestea. Se gîndi apoi că un simplu bileţel ar fi suficient, n-ar avea cu ce umple nici măcar cîteva rînduri. Deşi viaţa lui fusese poate mai lungă decît a altora, totul se rezuma la un singur cuvînt: război. De mic intrase în rîndurile armatei, orbit de avantajele materiale oferite şi de dorinţa de a deveni „erou”, însă curînd realizase că acest cuvînt nu reprezenta decît o poleială aurită a altui cuvînt, cu mult mai banal: slujitor. Ca orice militar, urmase doar ordinele diverşilor „superiori” cu încrederea oarbă că acei oameni ştiau ce este mai bine pentru ceilalţi, dar în final totul se rezumase la moarte. Aparent, armata îi slujea pe oameni omorînd alţi oameni, atît şi nimic mai mult, de aceea atunci cînd în sfîrşit primise titulatura de „erou” nu rămăsese decît cu un gust amar. Drumul pînă acolo îl pavase cu cadavre şi distrugere iar viaţa lui nu era cu nimic mai bună, fiind o ruină. Tot ce încercase să clădească se destrămase încă înainte de a căpăta vreo formă. Nu avea familie, nu avea prea mulţi prieteni şi, ceea ce era mai grav, nu mai putea schimba nimic! Cercul se strînsese pe nesimţite în jurul lui iar acum, cînd ar fi vrut să fie altfel, nu mai putea. Trebuia să continue să facă singurul lucru pe care-l ştia: să înfrunte moartea, slujind-o!

Deşi acum trebuia să ucidă animale, rezultanta era aceeaşi: el, „eroul”, era însărcinat cu eliminarea vieţii, cel mai frumos şi mai fragil lucru din univers, lucrul pe care toţi şi-l doreau şi pentru care luptau toţi. Din păcate, din postura în care se afla, avusese ocazia să-i descopere fragilitatea şi, pentru cîteva clipe, minunăţia. Într-un fel, se îmbăta cu gîndul că el nu este decît un conductor, un pasaj de transfer al vieţilor luate pentru a oferi şansa altor vieţi, dar cumva simţea că rolul nu i se mai potrivea, devenise prea mare pentru el! După cele văzute şi simţite, nici el nici „superiorii” lui nu păreau în măsură să hotărască destine, altele decît cele personale. Dacă exista cineva care s-o poată face, el nu-l întîlnise pînă acum!

Frămîntat de gînduri, nici măcar nu mai acordă atenţie imaginilor ce se succedau rapid, cînd deodată se opri ca trăsnit. Reluă scanarea şi se uită la chipul omului ce stătea la rînd. Era un bărbat tînăr, cu ochi albaştri înconjuraţi de cearcăne adînci, cu părul şaten, ciufulit, cu barba nerasă. Deşi nasul drept şi pomeţii supţi ai obrajilor dădeau impresia de fermitate, întreaga lui înfăţişare denota o anumită nesiguranţă, probabil din cauza privirii melancolice. Fişa individuală era destul de banală: Christian Norm, funcţionar, treizeci şi şase de ani, angajat al TerraTrading, cu domiciliul în Vermont, realocat pe Namard Prime pe bază de contract; un om cît se poate de obişnuit, trimis în colonii pentru „îngrăşarea” efectivului uman. Cu toate acestea, acel om avea ceva diferit, ceva ce-l diferenţia de toţi ceilalţi oameni: medalionul pe care-l purta! În plus, numele se potrivea…

Capitolul 3

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

Întunericul, ce părea compus din tonuri sufocante de gri asemeni întregii planete, îl învăluia într-un giulgiu strîmt, umplînd egoist toată încăperea. Deja îi era dor de reclamele luminoase de acasă, ce-i colorau pereţii şi nopţile în culori psihedelice. Aici pînă şi oamenii erau cenuşii, cum se mişcau, cum vorbeau, cum te priveau. Tot ceea ce-l înconjura era altfel: aerul pe care îl respira, umezeala aceea uleioasă şi călduţă care îl însoţea peste tot, penumbra perpetuă datorată norilor, mirosul metalic al pereţilor şi al maşinăriilor. De o vreme avea sentimentul incomod că pe undeva se strecurase o greşeală şi că i-ar fi fost mai bine pe Pămînt. Într-un fel, planeta Namard i se părea ostilă, poate din cauza faptului că abia începuse colonizarea şi oamenii încă se luptau pentru supremaţie. Auzise tot felul de poveşti înfiorătoare despre halaci şi despre echipele de forare ce fuseseră forţate să abandoneze baze întregi din cauza pericolului pe care aceştia îl reprezentau.

Din fericire, el nu trebuia să părăsească zidurile coloniei şi nici nu avea voie. În fiecare zi, după terminarea lucrului, toţi oamenii erau obligaţi să se retragă în locuinţele de serviciu, iar orice manifestare publică era descurajată în mod oficial. Pe străzi puteai circula doar dacă aveai motive întemeiate şi nu de puţine ori văzuse patrule de soldaţi guvernamentali, înarmaţi pînă în dinţi. Paradoxal, acest fapt nu-l deranja, ci chiar îi oferea o oarecare siguranţă, date fiind condiţiile. Oricum, nu era el omul care să-şi dorească prea mult să socializeze.

Locuinţa lui, în care-şi petrecea o mare parte din timp, era o cameră standard de două persoane dintr-un modul rezidenţial. Mobilierul era compus din două paturi de campanie pe care le trăseseră unul lîngă altul, un dulap multifuncţional şi cam atît. Paturile aveau şi rol de scaune, iar din dulap se putea trage o măsuţă pe care Luana pusese un pahar cu nişte flori uscate. Florile i le dăduse el, la cîteva zile de la ieşirea din spital. Nici nu ştiuse că Luana le păstrase şi le pusese în bagaje. Cînd sosise comisia de inspecţie a noilor veniţi, prima dată îi întrebaseră dacă florile sînt imitaţii, apoi se minunaseră ca nişte copii.

Se părea că pe Namard orice lucru adus de pe Terra era considerat o raritate, ceva de mare preţ. Coloniile îşi asigurau, în general, propria existenţă; hrana era produsă de unităţile de prelucrare sintetică, iar puţinele ingrediente naturale erau crescute în ferme, în modulul ştiinţific. Florile aveau nevoie de sol, apă şi aer pămîntean, ori resursele astea trebuiau acum să fie folosite la cu totul altceva. Peisajul planetei încă era dezolant, procesul de terraformare fiind doar parţial terminat şi poate de aceea camerele de locuit nu aveau nici măcar ferestre, doar nişte fante de aerisire prin care pătrundea un aer destul de îmbîcsit.

Se părea că singurele lucruri aduse oficial de pe Terra erau materialele de construcţii şi tehnica militară, acestea neputînd încă să fie produse în colonie. Mai erau aduşi oameni, oameni nevoiţi să se adapteze şi să supravieţuiască într-un mediu străin şi ostil. Probabil că acel xeleniu era deosebit de important pentru viitorul omenirii, de bine ce oamenii aproape îşi părăsiseră planeta mamă, ce se zbătea convulsiv în urma rănilor nucleare, în loc să aibă grijă de ea. De ce nu se adunau să facă ordine în propria ogradă, înainte de a porni la vecini? Ce era acest xeleniu? Oare nu cumva chiar el va putea schimba soarta omenirii şi a Pămîntului? El să fie cheia? Al Treilea Război rezolvase atît de multe lucruri, nu era logic să laşi totul baltă şi să pleci!

Aerul rarefiat şi întunericul profund îi estompară pînă la urmă gîndurile, făcîndu-l să se întindă şi să caşte zgomotos. Mai simţi doar respiraţia Luanei, lîngă obrazul lui.

*

Fîşîitul uşii culisante îl făcu să se ridice în capul oaselor şi să-şi mijească ochii obosiţi. În coridorul de acces nu se afla nimeni, dar un fel de presentiment îl îndemnă să stea nemişcat şi să aştepte. Nu dură mult şi o uşoară vibraţie îi anunţă venirea unui vizitator. Tăcut, imens, cu mişcări agile, robotul de luptă se postă în faţa uşii, acoperind-o în întregime. Pe platoşa lui acoperită de zgîrieturi erau desenate patru litere: INRI.

Îşi duse mîna la gură, încercînd din răsputeri să nu ţipe, apoi se uită cu groază la Luana, care îl împingea în somn cu genunchii. Robotul părea că-i caută, rotindu-şi aproape imperceptibil ochiul de sticlă, ce semăna cu lentila unei camere de supraveghere. Pe neaşteptate, din mijlocul ochiului ieşi o rază roşie ce începu să străbată încăperea, dintr-un colţ în altul.

Simţi cum încep să-i iasă pe tîmple broboane de sudoare şi un nod mare i se puse în gît, tăindu-i respiraţia. Înghiţi în sec, sperînd să nu fi făcut nici un zgomot, dar robotul îşi întoarse cu o mişcare fulgerătoare capul şi îi fixă raza drept în frunte. Gîndurile i se blocară iar trupul i se transformă într-o stană de piatră, nemaiputînd să facă nici o mişcare. Raza îi stăruia pe frunte, ca o legătură eterică între capul lui şi capul robotului, o punte incandescentă între două lumi paralele. Trecură cîteva secunde ce i se părură o veşnicie, timp în care se chinui să-şi scape gîndurile de sfredelul roşu. Încet, raza începu să i se prelingă pe lîngă ureche, spre capul Luanei. Respiră uşurat, urmărind cu coada ochiului traiectoria fascicolului. Probabil că robotul reacţiona doar la mişcare şi atîta timp cît amîndoi stăteau nemişcaţi nu avea ce să li se întîmple. Dacă robotul făcea doar un control de rutină? Dacă nu era înarmat?

Deodată Luana întinse o mînă spre el, ca pentru a-l îmbrăţişa. Cu un ţiuit scurt, robotul îşi ridică braţul şi din ţeava unei arme ţîşni o descărcare de energie, asemeni unui scuipat de viperă. Se întoarse să-i vadă efectul, dar priveliştea îi smulse un icnet de groază: capul Luanei zăcea despicat, ca o floare uscată, iar din gît îi ieşea un fum subţire şi înecăcios. Aruncă plapuma de pe el răcnind panicat, plin de transpiraţie.

*

Nu-şi putu potoli bătăile inimii cîteva minute bune. Luana încerca să-l mîngîie şi să-l liniştească, dar imaginea înfiorătoare pe care o visase nu vroia nici în ruptul capului să dispară. Privi la florile uscate de pe masă, întrebîndu-se ce bazaconii mai putea inventa subconştientul lui, ce demoni mai puteau răsări în capul unui om, aşa, din senin. Ar fi vrut să extragă un înţeles, să priceapă mecanismul întortocheat al viselor, rebele impulsuri electrice rătăcind printre neuroni, dar creierul parcă refuza să-l mai ajute.

Deodată se ridică şi se repezi la dulapul din colţul camerei, împiedicîndu-se. O idee trăsnită îl făcu să uite că încă era înfăşurat în plapumă şi se trezi întins pe podea cît era de lat. Parcă neobservînd nimic, nici măcar privirea speriată a Luanei, deschise dulapul şi scotoci febril prin buzunare după carneţelul de schiţe. Aproape rupîndu-le, întoarse paginile cu mişcari rapide pînă la desenul cu robotul din spaţioport. Acolo încercase să îi prindă toate detaliile, toate părţile componente, pînă şi marcajele însemnate pe el. Se holbă cîteva clipe la robotul cu lentilă, apoi izbucni într-un hohot aproape isteric:

– Luana, fii atentă ce înseamnă INRI! Uite, e chiar aici, în desen!

Încîntat, îndreptă carneţelul spre Luana, indicînd cu degetul spre marcajul de pe pieptul robotului:

– E simplu! E atît de simplu! E doar… numărul doi, scris cu caractere romane. Este de fapt NR II! Subconştientul meu a transformat cifra doi… dar ce înseamnă cifra doi?

Luana se uită la el ca la un om nebun, apoi din nou la carneţel:

– Nu înţeleg, ce e cu numărul ăsta? Poate că ar fi cazul să-mi explici pe îndelete despre ce este vorba, pentru că eu nu pricep nimic şi chiar aş vrea să te ajut. Vrei să spui că numărul de pe robotul ăsta l-ai visat şi pe Pămînt? Uf, te comporţi ca un copil mic, zău aşa…

Remarca plină de blîndeţe a Luanei nu avu nici un efect asupra lui. Fără s-o mai asculte, îşi fixă din nou privirea în carneţel:

– Nu se poate, asta este! Numărul doi, doi…

*

Trecuseră cîteva zile şi deja se simţea obosit. Lucra aproape de dimineaţa pînă seara, iar apoi pica frînt, lăsîndu-se pradă viselor. Se mai gîndea uneori cît de plictisitori pot să fie oamenii, cum se complac în aceeaşi rutină toată viaţa, indiferent de locul în care se află. Se putea ca tocmai acela să fie secretul supravieţuirii pînă la urmă, încadrarea în aceleaşi tipare, mersul înainte pe drumul cel mai sigur. Cu toate astea, evoluţia întotdeauna însemnase spargerea tiparelor, depăşirea lor. Marile invenţii, ce revoluţionaseră gîndirea şi felul de a trăi al oamenilor, fuseseră de fapt mici hopuri, sărituri nevinovate de la drumul drept, suficiente pentru a devia omenirea spre altă cale. Oare ce cale trecea acum prin portal, spre ce se îndrepta rasa umană în drumul ei spre stele?

Începuse să-l deranjeze faptul că viaţa lui părea să se deruleze necontrolat, fără voia lui. Nu avea nici cea mai mică idee spre ce se îndrepta şi rostul multor lucruri îi scăpa printre degete. Ce rost aveau, de exemplu, roboţii aceia înfiorători pe care îi văzuse de cîteva ori la mare distanţă, în sectorul militar? Ce rost avea şi nava aceea imensă, crucişătorul Tezeu? Poate că hoardele de Umani şi fioroşii halaci justificau existenţa lor, dar el nu întîlnise încă nici un halac şi nici un Uman. Dacă entuziasmul descoperirilor era exagerat? Dacă, aşa cum se dovedise de nenumărate ori de-a lungul istoriei, toate aceste măsuri în forţă se vor întoarce împotriva celor ce le-au creat? Astfel de gînduri îl măcinau de cînd avusese visul acela. I se părea că lumea nouă în care aterizase se asemăna periculos de mult cu lumea de dinainte de Război, aşa cum o percepuse el din articolele citite pe Supernet. Disciplina şi ordinea nu lipseau, dar feţele oamenilor erau tot obosite, încrîncenate, nefericite. În loc să găsească o oază de progres, de viaţă nouă, ce pulsează pentru refacerea Terrei, găsise o tabără armată ce smulgea cu forţa bogăţiile unei planete încă virgine.

Aceste gînduri îl oboseau şi îi amplificau senzaţia de epuizare de la sfîrşitul fiecărei zile, făcîndu-l să nu-şi mai dorească decît să se întindă pe patul mic de campanie şi să uite de toţi şi toate. Doar că acum se întîmplase ceva, ceva pe cît de neaşteptat pe atît de neobişnuit. Citi pentru a zecea oară mesajul primit pe minicomputerul personal: „Sînteţi aşteptat la poarta 3, la ora 21. Vă rog insistent să veniţi, este foarte important să fiţi singur şi să nu spuneţi nimănui despre asta! Nu este o glumă. Poarta 3, ora 21, singur!” Mesajul fusese trimis criptat, pe canalul lui privat, şi nu-i putuse identifica expeditorul. Nici măcar nu ştiuse că se putea aşa ceva.

În ciuda avertizării, i-l arătase Luanei, iar ea îl tratase cu oarecare indiferenţă. Nu fusese impresionată nici măcar de tonul misterios şi îl sfătuise chiar să se ducă. La început fusese destul de surprins de faptul că ea îl îndemna să rişte, dar apoi ajunsese să înţeleagă: acum, mai mult ca niciodată, el avea nevoie de răspunsuri! Chiar dacă pentru a le primi, trebuia să încalce legea.

 

***

 

– Domnilor, daţi-mi voie să vi-l prezint pe locotenentul Vlad, amicul şi fostul meu coleg!

Introducerea lui Gus îi făcu pe toţi să se întoarcă, tocmai la timp pentru a vedea intrînd un personaj ciudat, cu o înfăţişare de-a dreptul sinistră. Santes, Mark şi Finn rămaseră pentru o clipă derutaţi, privind la armura lui ce sfida orice regulament militar. Printre sutele de zgîrieturi ale platoşei se puteau vedea nişte desene abstracte, făcute cu vopsea roşie, ce dădeau impresia unor dîre de sînge. În urma lui Vlad intrară încă doi soldaţi, un artilerist şi un lunetist. Nu dură mult şi toţi luară poziţie de salut, pînă şi Santes:

– Domnule locotenent…, plutonul Theta al diviziei blindate Cyra vă stă la dispoziţie!

– La fel şi plutonul Alpha 2. Dumneavoastră trebuie să fiţi locotenentul Santes…

– Am înţeles că mă cunoaşteţi deja, domnule Vlad! rosti Santes nerăbdător, întrerupîndu-l.

– Da, vă cunosc destul de bine, deşi numai din auzite! Din păcate încă nu pot să vă spun, dar veţi afla totul curînd. E o poveste lungă!

Pentru cîteva clipe se lăsă o tăcere tensionată, cei doi locotenenţi studiindu-se reciproc.

– Cum era viaţa pe Solus? interveni Finn, încercînd să schimbe subiectul.

– Păi era destul de liniştită, chiar ne puseseră un program interesant de divertisment în holoporturi. De cînd am rezolvat afacerea cu caterii, n-am mai avut mari probleme. Probabil că aţi auzit de manipularea genetică la care au fost supuşi, acum sînt blînzi ca nişte miei şi nici nu se mai reproduc ca înainte. Să vedem ce urmări va avea toată treaba pînă la urmă. Voi… se pare că nu staţi prea bine. Halacii ăia par desprinşi dintr-un coşmar.

– Aşa este! exclamă Finn. Sînt nişte animale blestemate şi al naibii de inteligente. Nu degeaba v-au trimis aici! Oricum, pînă la urmă n-am avut mari pierderi, dar nici halacii nu o duc prea rău. Acum, scuzaţi-mă că vă întreb, dar ce-i cu desenele alea ciudate? Cum aţi trecut de vigilenţa „zbirilor” noştri?

Gus dădu să spună ceva, dar Vlad îl întrerupse:

– Eh, e o poveste veche. Nu vreau să vă plictisesc.

– Nu, nu, nici vorbă, domnule locotenent! Toţi sîntem curioşi să o auzim, făcu Finn, din ce în ce mai încîntat.

Santes se întoarse spre Finn, dar Vlad i-o reteză şi lui:

– E în regulă, domnule locotenent, se pare că v-am stîrnit interesul. Apropo, cine sînt cei care vă însoţesc? Copilaşii timizi din spatele meu sînt Tom şi Hansen.

– Păi doi e Mark, iar trei, cel mai guraliv, e Finn.

– Mă bucur să vă cunosc, domnilor! Multă lume m-a întrebat ce e cu desenele astea, dar puţini au aflat adevărul: mi-au fost făcute de către un… Uman.

– Uman?! exclamară în cor, nevenindu-le să creadă. Cum aţi ajuns să aveţi de-a face cu Umanii?

– Mă tem că mai mult de atît nu vă pot dezvălui deocamdată, dar e adevărat. Picturile mi le-a făcut un Uman în carne şi oase. Oricum, acum nu e timpul şi nici locul să discutăm, ar putea fi urechi străine! făcu Vlad, grăbit.

După o mică pauză în care fiecare încercă să-şi dea seama ce are de ascuns ciudatul locotenent, Gus hotărî:

– Cred că cel mai bine ar fi să cerem o misiune comună. Nu cred că ni s-ar refuza, ştiţi, să se cunoască şi să colaboreze mai bine plutoanele. Un fel de…

– Am înţeles! Atunci domnilor, ne vom vedea la vînătoare de halaci, abia aştept!

 

***

 

Chris se uită la ceasul minicomputerului personal. Cifrele abia se distingeau în întunericul nopţii namardiene. Stătea la cîţiva metri de poarta grea, oţelită, într-un mic buncăr unde odată fusese instalată o mitralieră automată. Din cauza extinderii coloniei, buncărul se afla acum în sectorul civil şi nu mai era folosit. Părea unul dintre puţinele locuri cu adevărat pustii.

Se uita apoi cu teamă la poarta ce dădea spre sectorul militar, întrebîndu-se dacă nu cumva expeditorul misterios al mesajului va apărea de acolo, dar nu apucă să-şi termine gîndul şi poarta începu sa vibreze surd, ca un motor de tanc. Simţi fiori reci pe şira spinării şi instinctiv se înghesui într-un colţ. Îşi miji ochii, încercînd să vadă în noapte. Zgomotul surd încetase şi totul părea la fel ca înainte. Răsuflînd uşurat, se uită din nou la ceas: era ora 21 şi 5 minute. Privind în josul aleii pustii se pregăti să iasă din ascunzătoar, cînd, deodată, un zgomot slab îl pironi locului. Era un zgomot ce-i înfioră pielea instantaneu, un zumzăit otrăvit pe care îl ştia foarte bine şi care îi apărea în cele mai groaznice temeri. Semăna cu zumzăitul motoraşului unei camere de supraveghere.

Deodată o umbră colosală se furişă deasupra lui, paralizîndu-l. Cuprins de panică, încercă să-şi mişte corpul, să se asigure că e treaz. Imensul robot stătea lîngă el, privindu-l, blocîndu-i orice cale de scăpare. În noaptea gri era aproape imposibil să-i observi cenuşiul metalului. Închise ochii şi aşteptă un timp, apoi îi deschise din nou: robotul se afla tot acolo, nemişcat.

– Nu te teme, nu are de ce să-ţi fie frică.

Glasul metalic, la un volum scăzut, îi tăie genunchii, făcîndu-l să se sprijine de perete. Îşi duse mîna la inima ce-i bătea nebuneşte:

– Ce… cine… eşti?

– Sînt Mark… o unitate blindată Cy.

Gîndurile i se învălmăşeau în cap şi tăcu o vreme, holbîndu-se la monstrul de metal. Cu o voce sugrumată continuă:

– Şi… cum… ce… ce vrei de la mine? Ce eşti tu?

– Sînt un om, ca tine. Mă rog, poate nu chiar ca tine!

Răspunsul sfida orice logică. Se prinse cu mîinile de peretele din spate, încercînd să se contopească cu el. Un robot care să se creadă om, era prea mult!

– Cum adică… om? Ce vrei să spui?

– Sînt om… Dar mai bine să-ţi explic, sper să avem timp. Unităţile blindate Cy sînt de fapt un fel de schelet metalic în jurul unui om. N-ar trebui să te mire, există implanturi pentru absolut orice organ, mai puţin organul care face din om ceea ce este, adică… creierul.

Chris se prinse şi mai tare cu unghiile de perete şi rămase cu ochii holbaţi şi răsuflarea tăiată.

– Adică… adică voi sînteţi oameni? Chestia aia imensă pe care am văzut-o în spaţioport era un om?

– Da, exact, eram chiar eu! Uite, dacă te uitai atent ai fi văzut marcajele de identificare de pe pieptul meu: pluton Theta, numărul doi. Acum ai înţeles?

– D…da! zise simţind că de data asta chiar va leşina. Robotul sau omul din faţa sa era acelaşi de la spaţioport, din schiţele lui şi din coşmar. Aşa ceva era imposibil!

– Şi… ce vrei de la mine? Cum pot să ştiu că eşti om?

– Nu cred că poţi să ştii în vreun fel. Doar să simţi, Chris.

– De unde ştii cum mă cheamă? Şi ce s-a întîmplat? De ce nu ai…

– Membre? Corp? Le-am… pierdut. Aşa cum ţi-am zis, au fost înlocuite cu ceea ce vezi. Noi sîntem acum un fel de cyborgi. De fapt, de acolo vine şi numele de „unităţi Cy”.

– Cum le-ai pierdut? Cum se poate aşa ceva? Ce ai făcut şi cum de ai fost de acord? E… ciudat!

– Războiul e ciudat şi războiul nu iartă. Aşa le-am pierdut! Tot aşa şi camarazii mei din forţele speciale. Cei mai buni soldaţi ai planetei au fost… recondiţionaţi.

Chris rămase descumpănit. Simţi că trebuie neapărat să facă ceva, pentru a nu-şi pierde complet minţile. Încet se desprinse de perete şi înaintă un pas. Acum soldatul se vedea mai bine, perfecţiunea ansamblelor metalice fiind evidentă. Putu distinge plăcile solide ce-i acopereau o parte din corp, inclusiv angrenajele sofisticate de la încheieturi. Scheletul de oţel părea că imită posibilităţile de mişcare ale corpului omenesc, doar că în loc de oase se aflau tije imense de metal. Îşi imagină puterea colosală pe care ar putea-o avea un astfel de mecanism. Dar ceva încă nu îi era clar:

– Bine, dar ce mai ai dintr-un om? Scuză-mă, dar nu…

– Este în regulă, e firesc să reacţionezi aşa. Îmi era teamă să nu faci vreo prostie. Unii devin isterici doar cînd ne văd, fără să ştie cu adevărat ce sîntem. De fapt, nimeni nu trebuie să ştie, de aia te-am rugat să nu spui nimănui.

La auzul acestor vorbe îl trecură alţi fiori. În ce se băgase?

– Dar ce vrei de la mine? De ce ai vrut să ne întîlnim? Nu te cunosc!

– Îţi voi răspunde imediat, dar înainte vreau să clarificăm totul. M-ai întrebat ce a mai rămas din mine. Ei bine, ţi-am spus înainte: creierul. De fapt, tot sistemul nervos central, creierul şi măduva spinării. Acestea sînt introduse într-un fel de pupă care întreţine viaţa, adică funcţiile vitale. La această pupă, făcută dintr-un material foarte dur, se leagă printr-o tehnologie înaltă… protezele. E simplu! Din păcate nu prea mai avem timp, deci să-ţi răspund la întrebare…

Intuiţia îl făcu pe Chris să se sprijine din nou de zid, aşteptînd cu sufletul la gură.

– Te-am chemat aici din cauza medalionului tău.

– Ce e cu medalionul meu? reuşi într-un tîrziu să îngaime, făcînd ochii mari. Nu prea pot să-l dau, este destul de preţios pentru mine…

– Dar nici nu vreau să mi-l dai. De fapt… eu ţi l-am dat!

De data asta fusese prea mult. Îşi duse mîna tremurîndă la cap şi rămase aşa cîteva secunde. Sîngele îi pulsa în tîmple mai să iasă afară şi genunchii nu îl mai ascultau. Cu ultimele forţe, rosti răguşit:

– Cum adică tu mi l-ai dat? Medalionul e de la părinţii mei…

Omul de metal studie împrejurimile, apoi continuă:

– Şi părinţii tăi unde sînt?

– P… păi au murit în al Treilea Război. Cel puţin aşa ştiu…

– Tocmai ţi-am spus cum se poate salva un soldat bun de la moarte.

Corpul lui Chris începu să fie pătruns de frisoane şi neuronii refuzară să-l mai ajute. Ceea ce spunea acel monstru metalic era prea de tot, era imposibil!

– Nu… nu poţi fi…

– Tatăl tău? Ţi-ai văzut vreodată mama?

Chris simţi că-i fuge pămîntul de sub picioare:

– Nu, să nu-mi spui că şi ea…

– Nu, femeile nu au ce căuta în trupele speciale. Dă-ţi puţin jos medalionul!

– Păi…

– Dă-l te rog, că nu mai e timp!

Cu mişcări grele, ca într-o transă îşi desprinse medalionul de la gît şi îl prinse strîns în pumn. Senzaţia că totul nu era decît un vis nu voia să-l părăsească.

– Uită-te atent la el. Pe spate scrie „Te iubesc”, iar pe faţă este un octogon. Apasă-l şi întoarce-l o dată la dreapta şi de două ori la stînga.

Cu degete tremurînde execută mişcarea, apoi înlemni: octogonul se deplasă puţin iar din medalion ţîşni o lumină verzuie. Din căuşul palmei îl privea acum holograma unei femei frumoase, cu păr negru şi ochi pătrunzători.

 

***

 

Ştirea îi lovi chiar cînd ieşiră din holoporturi: oamenii trimişi pentru foraje fuseseră în mare parte măcelăriţi de halaci iviţi de nicăieri. Mark nu era niciunde de găsit, iar ei trebuiau să se prezinte urgent la colonelul Vormann.

Vormann le aduse la cunoştinţă că Mark fusese transferat la altă unitate, iar cererea lor pentru o misiune comună nu fusese aprobată datorită lipsei de personal. Mai mult, datorită aceluiaşi motiv plutonul Theta urma să fie desfiinţat, iar Santes, Gus şi Finn trebuiau să se prezinte în cîteva ore la cartierul general, pentru realocare. Colonelul fu mai morocănos ca de obicei şi cu atît mai înfiorător la înfăţişare. Le transmise ordinele şi plecă grăbit, fără să-i salute.

– Simpatic tătic mai aveţi, e o plăcere să-l asculţi! făcu Vlad după ce rămăseseră singuri.

– Mda, şi el ne ascultă pe noi cu aceeaşi plăcere! continuă Santes amar. Şi doar i-a spus Mark să nu trimită muncitorii! Oare nu cumva din cauza asta…

Santes nu-şi termină fraza, fiind întrerupt abrupt de vocea lui Vlad:

– Domnilor, am insistat să avem această întîlnire pentru că se întîmplă lucruri ciudate. Cred că e timpul să spunem lucrurilor pe nume, să nu ne mai ascundem. Mark nu este detaşat la altă unitate, probabil că se află încă aici!

Toţi se întoarseră spre Vlad iar Finn şopti îngrijorat:

– Mark a vorbit cu mine chiar ieri! Era curios dacă nu ştiu pe cineva la poarta 3, cineva care să-i deschidă.

– Poarta 3, ce căuta la poarta 3? Acolo e sectorul civil! rosti Santes uimit.

– Părea foarte agitat. Nu a vrut să-mi dea detalii, zicea doar ceva despre o treabă personală şi că nu vrea să ne implice.

– Treabă personală? Asta-i culmea! sări Santes. Ce treabă poate să aibă Mark în sectorul civil?

– Habar n-am!

Finn se opri o clipă apoi începu să vorbească tărăgănat:

– E adevărat, am observat şi eu ceva ciudat la el. Parcă l-a apucat brusc, de cînd s-a întors din spaţioport. Deodată s-a închis în el şi chiar m-a repezit.

– Nu se poate! Să nu-mi spuneţi că o fi recunoscut pe cineva în mulţime! făcu Vlad, mai uimit decît toţi.

– Ba chiar aşa se pare, ceva sau cineva l-a făcut pe Mark să iasă în sectorul civil. De acolo lucrurile sînt clare, Vormann are urechi peste tot. În mod sigur de aia era şi atît de şucărit astăzi. Iar pe Mark nu-l văd deloc bine dacă a interacţionat cu un civil. E jale!

Tăcură toţi o clipă, apoi Gus continuă:

– Nu avem prea mult timp! Domnule Vlad, aţi auzit ce s-a întîmplat cu oamenii, ce s-a întîmplat cu Mark. Indiferent ce ar fi făcut în sectorul civil, nu merită să fie dezactivat. Ştim cu toţii că asta se va întîmpla! Iar locotenentul Santes e nerăbdător să afle detaliile pe care i le-aţi promis.

Vlad se uită atent la ei, apoi rosti ca pentru el:

– Cred că mai întîi ar trebui să-l căutăm pe cel din spatele porţii…

*

Nu le fu deloc greu să-l găsească, ambii locotenenţi avînd acces la baza de date civilă şi la cea militară. Nimic nu ar fi putut să-l determine pe Mark să încalce aşa de grav regulamentul, decît o persoană foarte importantă pentru el, iar acea persoană trebuia să aibă cumva legătură cu trecutul. „Trecutul” era pentru toţi un cuvînt tabu, ceva ce nu mai exista pentru ei din clipa în care creierul lor fusese trezit din somnul criogenic. Le păstraseră amintirile doar datorită experienţei acumulate, dar nimeni nu se întrebase vreodată dacă ei meritau acea „a doua” viaţă sau dacă o vroiau!

Comparară amprentele ADN ale lui Mark cu amprentele tuturor civililor sosiţi în săptămîna în care acesta fusese de gardă. Curînd se lămuriră: Mark îşi vizitase fiul, pe Christian Norm, dar asta nu era tot. Christian venise însoţit de un agent guvernamental, o femeie pe care o chema Liudmila Serkova. Ea era agent de gradul doi în cadrul forţelor guvernamentale, iar numele ei de cod era „Luana”. Acum se explica uşor „realocarea” promptă a lui Mark. Recunoscură modul clasic de operare al agenţiilor secrete: plantează cîte o pipiţă frumoasă, crescută de mică doar pentru asta, în patul ţintei, apoi primesc de la ea, în fiecare săptămînă, rapoarte detaliate. Dar care era motivul pentru care fiul lui Mark era însoţit de o agentă? De ce era Christian atît de important pentru guvernanţi? Oare nu fusese folosit doar ca momeală, pentru a-l încolţi pe Mark?

– S-ar putea să meargă, rosti Vlad într-un final. Am făcut împreună nişte descoperiri interesante şi cred că a sosit timpul să spunem prietenilor noştri despre ce e vorba, mai ales că nu ştiu cît timp ne vor mai ţine împreună. Ştiţi cu toţii politica armatei în ceea ce priveşte relaţiile între plutoane, politică ce şi-a arătat roadele, cel puţin pînă acum. Deşi ar trebui să funcţionăm ca o echipă, nu avem voie să socializăm unii cu alţii şi nici să vorbim despre trecut. V-aţi întrebat vreodată de ce? Răspunsul oficial este că un soldat are nevoie de concentrare iar, pe lîngă asta, pierderea unui camarad ar fi mult mai uşoară. Ei bine, nu acesta este adevăratul motiv. Adevăratul motiv este că armatei îi este teamă de noi!

– Bine, dar ce are asta de-a face cu Mark? întrebă Santes surprins.

– Mark s-a dus să-şi întîlnească fiul, fiu pe care probabil a reuşit pînă acum să-l ţină ferit de ochii guvernului. Poate că dacă am fi ştiut şi noi, nu s-ar fi întîmplat asta. Acum Mark, foarte probabil, va fi deconectat, ceea ce ştim cu toţii ce înseamnă. Un soldat Cy nu foloseşte la nimic dacă nu este complet detaşat de latura lui… umană. De fapt ei au vrut să creeze nişte roboţi perfecţi, aşa am apărut noi. Noi reprezentăm integrarea perfectă om-maşină, datorită conexiunilor noastre sinaptice, lucru ce nu ar fi putut fi realizat cu o simplă armură mecanizată. Maşina în care sîntem integraţi are capacitatea aproape organică de a răspunde stimulilor somatici trimişi de către creier…

Santes dădu să-l întrerupă, dar Vlad îi făcu semn să-l lase să continue:

– Ştiu domnilor că nu v-am spus nimic nou, dar aş vrea să mă ascultaţi pînă la capăt. Sînt multe lucruri pe care nu le ştiţi! Aţi auzit de Mergus Klimt?

Întrebarea neaşteptată a lui Vlad îi făcu pe toţi să rămînă cîteva clipe fără replică.

– Am auzit, cine n-a auzit de el? Este mintea din spatele unităţilor Cy! făcu Finn surprins.

– Ei bine, eu am fost prima unitate Cy creată! Eram, într-un fel, garda lui personală. Nu avea familie şi eu am fost singurul suflet pe care l-a avut lîngă el cîteva luni, în fiecare zi. Eram singura lui speranţă…, dar vom ajunge şi acolo! Acum vreau să vă spun cîteva lucruri despre războiul la care am luat cu toţii parte, înainte de a fi „îmbunătăţiţi”. Al Treilea Război a fost de fapt gîndit cu mult înainte, de către membrii actualului Consiliu Superior. Lăsînd la o parte motivele oficiale, trebuie să ştiţi că a fost de fapt doar o modalitate de a extermina populaţia! După sute de ani de abuzuri, Terra nu mai era capabilă să întreţină atît de mulţi oameni. Cei din elită au aşteptat să ajungă la tehnologiile care să le permită lor şi altor cîtorva sute de mii de oameni să supravieţuiască unui război nuclear, iar între timp şi-au dezvoltat şi capacităţile de manipulare a populaţiei. Cînd au atins un anumit nivel, s-a întîmplat inevitabilul. Numărul de oameni trebuia redus drastic pentru a nu mai irosi resursele pămîntului şi pentru a construi o nouă societate, societatea ideală, bazată pe tehnologii revoluţionare şi pe un nou sistem.

– Bine, dar unde e această societate? Din cîte văd, nu o ducem chiar aşa de bine, domnule Vlad! remarcă Santes. În plus, nu era mai simplu să producă un virus decît să dea foc planetei?

– De-a lungul anilor s-au încercat tot felul de viruşi, dar de fiecare dată rezultatele au fost sub aşteptări. Pe lîngă faptul că sînt greu de controlat, aproape de fiecare dată au apărut tot felul de antidoturi. Pentru a face să meargă o astfel de soluţie este nevoie de controlul total al cercetării medicale la nivel mondial. Procesul era prea lent, iar unii oameni chiar se dovedeau a fi imuni, deci în final numărul naşterilor ajungea să compenseze pierderile. O epidemie catastrofală în care să moară doar anumiţi oameni ar fi dat naştere unor mişcări sociale de necontrolat. Mult mai simplă s-a dovedit a fi soluţia clasică!

– Revin, unde se află această societate perfectă de care vorbeaţi? Mie mi se pare că trăim într-un coşmar iar o mare parte din Pămînt se află la discreţia unor mutanţi.

– Umanii nu sînt chiar toţi mutanţi şi nu toţi mutanţii sînt nişte bestii, dar aveţi dreptate, pe parcurs s-a întîmplat ceva neprevăzut, ceva ce le-a dat guvernanţilor toate planurile peste cap. Poate că nu se aşteptau ca atîţia oameni să supravieţuiască unui bombardament atomic sau poate că a fost un risc bine calculat şi în viitorul apropiat aceşti mutanţi vor trebui să dispară. Deocamdată nu ştiu, dar ştiu ceea ce mi-a spus bătrînul Mergus. El mi-a dat un fel de misiune, după ce a realizat ce armă a creat.

Vlad făcu o mică pauză, adunîndu-şi ideile:

– Probabil că v-aţi dat seama cît sînteţi de „dependenţi” de holoporturi. E o nevoie fizică, dar şi psihică. În holoporturi se încearcă manipularea noastră, aşa cum a fost ea realizată pe majoritatea populaţiei, dar, spre deosebire de restul oamenilor, la noi a început să dea greş. A mers un timp limitat, pentru că nu s-a ţinut cont de condiţia noastră specială, condiţie ce nu poate fi schimbată decît prin iluzia unei realităţi alternative. Desigur, toţi aveţi un univers virtual, creat pînă în cele mai mici amănunte, în care vă pierdeţi în orele de repaus. Holoporturile vă stimulează creierele, vă crează iluzia unei vieţi paralele în care puteţi avea inclusiv familie şi copii, vă puteţi crea tot ceea ce doriţi şi ceea ce vă lipseşte. Problema intervine atunci cînd ieşiţi în misiune, cînd „vă treziţi”. În cazul populaţiei normale, iluzia e perpetuă şi se folosesc mijloacele clasice de manipulare, dar ei nu sînt nevoiţi să „se trezească”! Ei nu sînt nevoiţi să schimbe planurile iar, în plus, unităţile Cy mai au un mare atu sau un mare blestem, dacă vreţi să-l numim aşa: în afară de universul virtual de care sîntem nevoiţi să ne despărţim din cînd în cînd, noi nu avem nimic de pierdut şi nimic de cîştigat. Sîntem condamnaţi să trăim în spaţiul îngust al conservei noastre de metal.

Se priviră tăcuţi. Cuvintele locotenentului dureau, dar erau adevărate. Pînă atunci niciunul nu găsise tăria să le spună cu voce tare.

– Aţi auzit de Operaţiunea Ultor? Am participat la ea împreună cu Gus, pe Solus. Oficial a fost o rebeliune a coloniştilor îndreptată împotriva armatei. Nimic mai absurd! Am fost nevoiţi să omorîm oameni nevinovaţi, sute! Nu aveau nici măcar o armă ca lumea! De fapt, este acelaşi lucru de care vă spuneam: anumiţi oameni nu pot fi condiţionaţi! La ei tehnicile de manipulare nu funcţionează, probabil din cauza unei conştiinţe mai puternice. Întotdeauna au fost şi vor fi astfel de oameni iar secretul este să îi ţină separaţi! Pe Solus nu s-a întîmplat aşa, dimpotrivă: după ce au fost urmăriţi timp de mai multă vreme, au fost adunaţi la un loc şi… ucişi! Cu asta se ocupă guvernul nostru! Iar eu am fost nevoit să le fac treaba, ca un soldat-robot conştiincios…

Vlad tăcu o vreme, apoi reluă, obosit:

– Am făcut-o, ştiind că nu am de ales, dar sperînd că într-o bună zi îmi voi îndrepta greşeala, asemeni bătrînului Mergus. Domnule Santes, probabil că vă întrebaţi de ce vă spun tocmai dumneavoastră aceste lucruri. Condiţia mea aparte mi-a permis să am acces, la început, la dosarele celor selectaţi să fie „recondiţionaţi”. În cazul dumneavoastră am pus o vorbă bună, dacă se poate spune aşa. Ştiu care vă este trecutul şi v-am ales special. În mod normal nu ar fi trebuit să fiţi selectat, datorită incidentului cu domnul colonel, dar tocmai acest incident m-a făcut să insist pe lîngă cadrele superioare în favoarea dumneavoastră. Desigur, faptul că aţi fost şef de promoţie la academia militară, m-a ajutat enorm! Am de gînd ca, împreună cu alţi militari de elită, să formez o mişcare îndreptată împotriva celor ce încalcă demnitatea umană, în virtutea unui drept înnăscut numai de ei ştiut. Înainte de a fi militari sîntem fiinţe umane şi acum, în sfîrşit, putem fi mai mult de atît! Faptul că am fost înzestraţi, uneori fără acordul nostru, cu un corp mai rezistent şi cu arme mai puternice poate fi şi un avantaj, un avantaj pe care oamenii de rînd nu-l pot avea. Nu-l pot avea nici măcar cei ce se consideră „elita”! Practic, de-a lungul miilor de ani, nu s-a schimbat nimic. Dinastiile au prosperat, iar oamenii de rînd au rămas privaţi de luxul pe care, de multe ori, chiar ei îl produceau. Este pentru prima oară cînd unor oameni, altora decît celor aflaţi la conducere, li se dă atîta putere! Din fericire, statutul nostru special ne-a ajutat să ne păstrăm o oarecare luciditate, fiind feriţi de efectele manipulării agresive la care e supusă marea parte a populaţiei. Vreau acum, pentru că timpul zboară, să vă întreb pe dumneavoastră şi pe toţi cei aici de faţă dacă sînteţi de acord să mă urmaţi! Ştiu că este o cerinţă neobişnuită şi extrem de periculoasă, dar tare mi-e teamă că nu mai avem timp şi nici alternative. Vă reamintesc că Mark poate fi dezactivat în orice clipă, doar pentru că „a îndrăznit” să-şi viziteze fiul!

Vlad tăcu, privindu-i. Toţi stăteau asemeni unor stane de piatră în jurul lui, nemaiputînd spune nici un cuvînt. Aşteptau decizia lui Santes.

– Să presupunem că vă cred şi că sînt de acord. Asta ar însemna rebeliune! Pe lîngă vieţile noastre, ar putea costa multe alte vieţi nevinovate. Şi pe urmă, cum vă gîndiţi că am putea noi, cîţiva soldaţi, să dărîmăm ceea ce s-a construit timp de mii de ani? Au mai încercat şi alţii să schimbe felul în care e clădită lumea.

– Dacă au încercat şi alţii, nu e un motiv să nu mai încercăm şi noi. Chiar dacă sîntem mai puţin de patruzeci de unităţi Cy pe două planete, eu cred că e suficient. Doar ne-am luptat şi am învins singuri două specii feroce: halacii şi caterii solusieni. Oamenii nu pot să fie mai răi, nu?

– Oare? făcu Finn ironic.

– Dar…, dădu Santes să intervină.

– Aveţi răbdare domnule locotenent, ştiu ce vreţi să spuneţi: butonul roşu, nu-i aşa? E drept, cei de „sus” nu ar fi creat o armă aşa puternică fără să-şi ia măsuri de protecţie! Mecanismul de întrerupere automată a contactelor sinaptice va fi declanşat în caz de urgenţă sau de rebeliune şi va afecta toate unităţile Cy existente în cîteva secunde. Din acel moment nici unul dintre noi nu va putea face nici o mişcare, avînd exoscheletul metalic deconectat de la pupă.

– Exact! exclamă Finn privindu-l atent pe Vlad. Şi atunci?

– Atunci numai eu voi rămîne activ!

Fraza aceasta îi blocă pe toţi pentru cîteva secunde.

– Da, eu sînt singura unitate Cy care va mai funcţiona.

– Dar cum se poate aşa ceva? Credeam că toţi avem aceleaşi specificaţii. E imposibil!

– Ba este chiar foarte posibil, domnule Santes. M-aţi întrebat mai înainte ce este cu picturile acelea de pe blindajul meu…

– Bine, dar aţi spus că Umanii… Umanii sînt nişte sălbatici, cum ar putea ei manipula o unitate Cy? Este vorba de tehnologia cea mai înaltă…

– Probabil că toţi ştiţi de dispariţia lui Mergus. A dispărut acum cîţiva ani şi de atunci armata îl caută peste tot. Versiunea oficială este că a murit într-un accident, deasupra teritoriilor Umanilor. Nu a murit! Eu l-am condus într-un loc pe care l-a ales chiar el, într-un fel de exil autoimpus. Ştia că mai devreme sau mai tîrziu va muri, pentru că nimeni nu trebuia să cunoască secretele proiectului. Deja era supravegheat şi urmărit peste tot. S-a folosit de cunoştinţele acumulate pentru a păcăli sistemul, a dezactivat temporar mijloacele de supraveghere şi a modificat un aeroglisor.

– Extraordinar! exclamă Finn hipnotizat.

– Am plecat împreună spre locul indicat de el. Emiţătorii aeroglisorului trimiteau coordonate false, iar noi am oprit într-un teritoriu sălbatic, la poalele unui munte. Umanii deja ne aşteptau şi ne-au primit cu bucurie, de parcă am fi fost de-ai lor. Acolo m-am ales şi cu picturile astea, am înţeles că aşa se pictau războinicii în vechime. Eu trebuia să le asigur protecţia, în caz că am fi fost urmăriţi şi să am grijă ca de ochii din cap de bagajul pe care îl duceam. Nici acum nu ştiu ce era în lăzile acelea sigilate. Aveam ordin să le distrug dacă ceva nu mergea cum trebuie. Din fericire planul a funcţionat şi nu am avut probleme. La plecare, Mergus m-a anunţat că inhibitorul meu sinaptic nu funcţionează şi mi-a explicat procedura de dezactivare. Este ceva ce nimeni nu ştie, dar probabil că în cercurile de sus ale armatei se bănuieşte: inhibitorul poate fi dezactivat!

Finn se foi entuziasmat:

– Orice poate fi făcut, poate fi şi desfăcut!

– Tot atunci Mergus mi-a distrus nişte subsisteme motorii, pentru a nu mă mai putea deplasa. Am luat aeroglisorul şi l-am avariat într-o zonă pustie, apoi am aşteptat să fiu recuperat de forţele guvernamentale. La anchetă am spus că Mergus ar fi trebuit să piară în accident şi că nu ştiu nimic de el, aeroglisorul era defect şi eu nu am putut cerceta zona din cauza defecţiunilor suferite în accident. Picturile am zis că mi le-a făcut Mergus într-o zi, ca să se amuze.

– Bine, bine şi cum se dezactivează inhibitorul? făcu Santes, curios.

– Simplu, este doar o mică problemă: dezactivarea o poate face doar un om obişnuit. Unităţile Cy nu au capacitatea de a lucra atît de precis. Acum, cîţi oameni cunoaşteţi voi care ar accepta să vă umble în măruntaie?

Capitolul 4

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

De două zile zăcea în pat, într-o stare vecină cu delirul. Avea febră mare şi medicamentele nu avuseseră nici un efect. Din cînd în cînd crîmpeie de gînduri îi invadau în valuri creierul, făcîndu-l să se zvîrcolească şi să geamă ca un animal rănit. Atunci cînd deschidea ochii, trebuia să suporte apăsarea nemiloasă a pereţilor gri, parcă special făcuţi pentru a-l ţine acolo, captiv. Era singur aproape tot timpul, Luana fiind mult timp plecată, ocupată cu lucrul.

Reuşise să înţeleagă o parte din ultimele evenimente, faptul că tatăl său, pe care îl credea mort, devenise acum un monstru de metal, iar mama lui, moartă şi ea, stătuse cu el zi şi noapte, lîngă inima lui. Cum de se întîmplaseră toate acestea, cum de ajunsese tocmai acolo, pe Namard?

Într-un fel trebuia să-şi revină, să pună ordine în toate. Se ridică cu greu din pat, apoi îşi aruncă o haină pe el, vrînd să iasă la aer. Încă era slăbit, dar avea deja impresia că se află închis într-un cavou. Nu mai putea rămîne acolo!

Pipăi după minicomputerul de la capul patului şi văzu că are mai multe mesaje. Cine ştie de cît timp avea simţurile anesteziate, de nu auzise semnalele! Deschise înviorat mesageria şi începu să citească. Majoritatea mesajelor erau de la Luana, obişnuitele sentimentalisme şi şicanări. Printre ele se afla, totuşi, unul la care într-un fel se aştepta, un mesaj pentru care de fapt deschisese minicomputerul. Mesajul nu avea expeditor: „Te rog să vii singur la poarta 6, la ora cinci. Este foarte important! Nu spune nimănui, nici măcar femeii de lîngă tine. Aşteaptă-te la orice, trebuie să ai curaj! E vorba despre tatăl tău.

Citi mesajul de cîteva ori, siderat. Cuvintele păreau că nu au sens, parcă nu le scrisese acelaşi om pe care îl întîlnise. Şi de ce atîta grijă? Şi, mai important, de unde ştia persoana respectivă de „femeia de lîngă el”? Era şi alt loc de întîlnire, altă oră. Dacă era o cursă? Dacă se întîmplase ceea ce tatăl lui se temea că se va întîmpla?

Se uită la ceas apoi scutură din cap, încercînd să alunge gîndurile ce-l invadau. Mai erau doar cîteva minute pînă la ora cinci.

*

Pe măsură ce se apropia de poartă, observă o agitaţie neobişnuită. Oamenii se adunau în grupuri mici, vorbind în şoaptă. De undeva, din faţă, se auzeau sunete nedesluşite, de parcă cineva vorbea la portavoce. Trecu în sfîrşit de ultima clădire şi priveliştea ce i se desfăşură în faţa ochilor îi tăie respiraţia: între sectorul militar şi cel civil se afla un adevărat cîmp de bătălie.

Carcase de utilaje vechi îşi dezveleau formele hîde şi blocuri mari de beton, probabil rămase după terminarea primelor construcţii, împînzeau terenul accidentat. De o parte şi de alta se formaseră două tabere ciudate. Prima era compusă din soldaţi obişnuiţi, înarmaţi pînă în dinţi, ce stăteau pitiţi după un parapet improvizat lîngă cîteva piese de artilerie uşoară. A doua tabără se afla în spatele porţii străjuite de o unitate Cy. Monstrul metalic părea stropit cu sînge şi purta două mitraliere rotative. În spatele lui se puteau ghici încă vreo douăzeci de unităţi Cy care stăteau aliniate în poziţie de atac, iar într-un colţ, în interiorul perimetrului se zăreau cîţiva soldaţi guvernamentali adunaţi unul în altul, cu mîinile ridicate.

Un ofiţer cu o faţă înfiorătoare, brăzdată de cicatrici, se agita în faţa parapetului, ţipînd într-o portavoce.

– Locotenente, ştii bine că nu ai nici o şansă! Opreşte-te acum şi îţi promit că voi fi înţelegător.

Gigantul de metal, nu mai puţin înfiorător decît partenerul său de dialog, scoase un hîrîit amplificat:

– De un alt fel de înţelegere am eu nevoie, domnule colonel! Cererile noastre sînt simple.

Uimit, încercă să privească peste capetele mulţimii, ridicîndu-se pe vîrfuri, dar în clipa următoare cineva îl bătu pe umăr, şoptindu-i:

– Domnule Norm, vă rugăm să veniţi cu noi.

Cîţiva soldaţi îl înconjurară discret, arătîndu-i din cap direcţia, apoi îl conduseră spre parapet, atenţi la orice mişcare. Îi urmă ca un drogat, refuzînd să se mai gîndească la ceva. Din nou, i se păru că se află într-o realitate paralelă, care nu avea nimic de-a face cu viaţa lui de pînă atunci. După cîteva secunde se trezi faţă în faţă cu colonelul:

– Ah, domnul Norm! Aşteptaţi puţin.

Colonelul se întoarse din nou spre poartă, cu ochii sclipindu-i sălbatic:

– Vă ordon să încetaţi această şaradă penibilă! Nu puteţi cere aşa ceva.

– În momentul ăsta toate unităţile Cy se află sub comanda mea. Nu mai primim ordine de la dumneavoastră!

Chipul colonelului se schimonosi şi mai tare iar venele de la tîmple i se îngroşară, pulsînd.

– Locotenente Vlad, cunoşti bine regulile. Ştii probabil că insubordonarea şi instigarea la revoltă au consecinţe drastice. Şi mai ştii că nu aveţi nici o şansă! Deja se îndreaptă spre Namard cîteva nave de luptă…

– Domnule colonel, pierdem timpul. Vă rog să părăsiţi conducerea armatei namardiene şi să-l eliberaţi pe lunetistul Mark. Nimeni nu vrea violenţă! Dacă este aşa cum ziceţi, vom rezolva totul la un nivel mai înalt. Deocamdată asta e ceea ce vrem de la dumneavoastră.

Chris tresări, nevenindu-i să creadă: se părea că uriaşul pictat îl dorea pe tatăl lui, care acum se afla închis undeva de către oamenii locotenentului. Nu cumva chiar el era cauza acestor lucruri? Cum altfel se putea explica faptul că fusese escortat pînă acolo? Simţea că e pe cale să-şi piardă şi ultima urmă de raţiune.

– Mark a fost detaşat pe Solus!

– Amîndoi ştim că nu este aşa şi nici nu ar avea logică să aduci trupe de pe Solus ca să trimiţi apoi altele înapoi.

– Ceea ce-mi ceri este peste puterile mele. Trebuie să vorbesc cu superiorii mei!

– Din păcate nu prea avem timp domnule colonel şi nici nu mă interesează părerea superiorilor dumneavoastră. Dacă refuzaţi aceste două cereri, vom fi nevoiţi să folosim forţa şi nimeni nu vrea aşa ceva!

– Nu puteţi folosi forţa, se află civili aici! Şi ştii bine ce vă aşteaptă apoi…

– Civilii sînt rugaţi în acest caz să părăsească în cea mai mare grabă perimetrul! Speram să nu se ajungă la aşa ceva.

În spatele lui Chris mulţimea de gură-cască începu să murmure înfiorată, îndepărtîndu-se în dezordine.

– Domnule locotenent, încalci orice regulă militară şi a bunului simţ! Nu poţi declanşa un război acum. Veţi fi dezactivaţi şi traşi la răspundere, ştii bine!

– Ne asumăm răspunderea faptelor noastre. Vă rugăm pentru ultima oară să ni-l daţi pe Mark!

Unitatea Cy îşi ridică armele ameninţător. Se puteau vedea pînă acolo găurile mitralierelor prin care se pregăteau să ţîşnească jeturi ucigaşe. Chris plecă instinctiv capul aşteptînd încordat, în timp ce oamenii din jurul lui, soldaţi sau puţinii civili rămaşi, alergară la adăpost, ţipînd de groază. Vormann stătea drept în faţa baricadei, privind cu un zîmbet superior la oamenii înspăimîntaţi. După o vreme îşi ridică din nou portavocea:

– Nu vei îndrăzni, locotenente! Acţiunea ta era sortită eşecului încă de la început. Nu trebuia să faci asta. Încă mai e timp…

– Nu mai este timp deloc!

Uriaşul sîngeriu făcu o mişcare scurtă şi o rafală de gloanţe trecu pe deasupra colonelului, la cîţiva centimetri de capul lui.

– Colonele, ai doar zece secunde să iei o hotărîre. Atît!

Ochii mici, de viezure, ai lui Vormann deveniră brusc două flăcări roşii şi bărbia începu să-i tremure. Cu mişcări necoordonate îşi duse portavocea la gură:

– Locotenente, nu ştiu ce te-a apucat. Asta va fi ultima ta greşeală! Tu şi camarazii tăi veţi suferi consecinţele. Păcat…

Colosul roşu se îndrepta deja cu paşi mari spre ei, ceea ce-l făcu pe colonel să se oprească descumpănit. După o clipă, scoase grăbit un mic emiţător şi începu să urle isteric:

– Cod şase, cod şase, extremă urgenţă! Au înnebunit!

În spatele porţii, celelalte unităţi Cy stăteau pe loc, părînd că aşteaptă ceva. Vormann făcu a lehamite spre ele, apoi se retrase după baricadă, rostind scîrbit:

– N-am crezut că avem psihologi atît de incompetenţi. Peste vreo cinci secunde vom termina cu toată şarada asta.

Chris se uită cu teamă în jur, întrebîndu-se ce se poate întîmpla în cîteva secunde pentru a opri colosul blindat, apoi observă că toţi soldaţii de lîngă el priveau relaxaţi spre exoscheletul metalic, unii chiar zîmbind.

Trecură cinci secunde şi într-adevăr se întîmplă ceva, dar probabil că nu exact ceea ce se aşteptau toţi: unităţile din spatele porţii adoptară deodată nişte poziţii nefireşti, ca şi cum ar fi fost lipsite de energie. Braţele le căzură pe lîngă corp şi rămăseseră complet nemişcate. Soldaţii din interiorul sectorului militar, cei care stăteau cu mîinile ridicate, se împrăştiară deodată şi fugiră la adăpost. Chiar şi colosul sîngeriu se opri în mijlocul cîmpului, căutînd parcă ceva. Chris crezu pentru o clipă că înţelesese planul colonelului, dar în secunda următoare se petrecu ceva neaşteptat, cel puţin pentru unii: unitatea Cy din faţa lor îşi îndreptă corpul şi îşi continuă drumul spre ei, nestingherită.

Colonelul făcu ochii cît cepele, lăsînd să-i scape emiţătorul din mînă apoi sări în sus, îmbrîncind oamenii din jurul lui:

– Atacaţi! Atacaţi tinicheaua aia blestemată. Vă ordon, deschideţi focul!

Soldaţii se priviră nedumeriţi şi panicaţi, ezitînd. Vormann fierbea:

– Trageţi odată, nu vedeţi că vine? Foc!

Primele focuri răzleţe trecură pe lîngă uriaş, dar colonelul parcă înnebunise. Răcnea din toţi bojocii, nemaiţinînd cont de nimic. Unitatea Cy deja se afla destul de aproape de ei şi, deşi armele erau scoase în poziţie de tragere, încă nu reacţiona la focul celorlalţi.

– Fierotanie blestemată, lasă că am să-ţi arăt eu ţie! Nimeni nu trece de mine, javră de metal!

Ofiţerul cu faţa schimonosită de cicatrici deja nu mai arăta a om. Vînăt, cu venele umflate, scuipa înjurături şi dădea ordine din care nimeni nu mai înţelegea aproape nimic.

– Puneţi tunurile pe el, acum! Mama lui de vierme!

Primele salve de plasmă îl făcură pe uriaş să se clatine. Cu o agilitate uimitoare se ascunse după resturile de beton, dispărînd pentru o vreme. Nu trecu mult şi se treziră cu o ploaie de gloanţe deasupra capetelor. Cîţiva soldaţi căzură seceraţi lîngă Chris, făcîndu-l să-şi ascundă faţa în palme, icnind. Ridică apoi brusc privirea, sperînd să găsească un colţ în care să se ascundă cînd, deodată, se opri ca trăsnit. Luana stătea ascunsă în spatele lui, după nişte resturi ruginite. În ochii ei citi spaima şi ceva indefinit, de parcă i-ar fi fost frică de el. Ce căuta aici, n-ar fi trebuit să fie la lucru? Şi de ce îl privea aşa? Încercă să o strige, dar o nouă rafală îi sparse urechile şi îl acoperi de moloz.

Valul de proiectile trimise de unitatea blindată conteni pentru cîteva secunde, iar Chris se ridică, pentru a vedea o grozăvie de neimaginat: uriaşul de metal luase în braţe o carcasă de transportor blindat şi o căra cu el, apărîndu-se de lovituri. Înainta încet dar sigur prin focul concentrat al soldaţilor, părînd aproape imun. Curînd îl mai despărţiră doar cîţiva metri de baricada improvizată, fiind prea aproape pentru focul tunurilor. Odată cu tunurile amuţiră şi armele soldaţilor, toţi privind sideraţi.

Apropiindu-se suficient de mult pentru a distinge figurile oamenilor, locotenentul aruncă cît colo carcasa veche apoi rămase nemişcat, părînd că-i studiază cu atenţie. Armele lui supradimensionate aveau un efect aproape hipnotic asupra celor prezenţi, nimeni neîndrăznind să mai scoată vreun cuvînt. Pentru o clipă chiar, lui Chris i se păru că privirea unităţii blindate se opreşte asupra lui, formînd între ei o punte invizibilă, ca şi în visul pe care-l avusese cu cîteva zile în urmă, dar probabil că nu era decît o părere. Se afla înconjurat de prea mulţi oameni pentru a fi observat.

– Au fost destule victime! Unde este Mark? tună uriaşul.

Din nou fusese rostit numele tatălui lui, de data aceasta doar la cîţiva paşi de el. Pentru acel nume muriseră deja cîţiva oameni ale căror trupuri pătau cu sînge pămîntul din jur, pentru acel nume fusese şi el adus acolo. Primul impuls fu să se ridice şi să meargă spre Vlad, dar o mînă pusă pe umăr îl opri. Era mîna Luanei.

– Chris, stai liniştit! Colonelul Vormann va rezolva situaţia.

Amintindu-şi de ea, abia reuşi să îngaime:

– Luana, ce cauţi aici? Şi de unde îl ştii pe acest colonel?

– Nu e timp acum, am auzit şi eu cîte ceva. Doar încearcă să nu ieşi la iveală, sînt sigură că lucrurile se pot rezolva şi altfel.

– Bine, dar…

Se trezi cu degetul ei pe buzele lui, făcîndu-i semn să tacă, apoi ea îi arătă cu capul spre locul unde era unitatea Cy. Colonelul Vormann se îndrepta spre uriaş însoţit de un bărbat tînăr, îmbrăcat civil. Tînărul părea speriat, era îmbrăcat cu nişte pantaloni drepţi şi o jachetă neagră, bufantă.

– Într-adevăr, au fost destule victime! Acest om de lîngă mine se ocupă cu un program secret al armatei, ce are ca scop îmbunătăţirea capacităţilor Cy. Este civil, neînarmat şi a primit aprobarea să-ţi prezinte numai ţie anumite detalii. Mark a fost ales să facă parte din acest program, de aceea nu ţi-am putut dezvălui pînă acum adevărul, rosti amar Vormann.

Pe neaşteptate gigantul metalic izbucni într-un rîs zguduitor:

– Dacă aveaţi astfel de informaţii, ar fi trebuit deja să le primesc pe un canal criptat. Domnule colonel, chiar aţi uitat că aveţi totuşi de-a face cu un om, nu cu un robot? Ce e cu paiaţa asta? Vreau să-şi dea jos jacheta! Nu e pentru prima dată cînd folosiţi oameni condiţionaţi psihic să vă facă treburile murdare.

Zicînd aceasta, unitatea Cy se retrase cîţiva paşi în spate, armîndu-şi mitralierele.

– Acum! Dacă descopăr cumva o mină electromagnetică ascunsă prin vreun buzunar, poţi să-ţi iei adio de la scăfîrlia ta, colonele.

Vormann îşi muşcă buza şi făcu semn tînărului să se îndepărteze, apoi rosti spăşit:

– Locotenente, ce naiba urmăreşti de fapt? Ce are atît de special lunetistul vostru? Uită-te în spatele tău, toţi colegii tăi „dorm” ca nişte puişori. Eşti singur cuc, ce vei face cu el? Sînt sigur că ai un plan…

Ochii colonelului sclipiră viclean şi îi ieşi la iveală un zîmbet şiret. În clipa următoare o rafală îl făcu să cadă în genunchi, cu glezna zdrobită.

– Vormann, eu nu am glumit!

Gigantul sîngeriu stătea în faţa baricadei şi scruta atent mulţimea, cu armele îndreptate spre soldaţi.

– Dacă nu apare Mark, voi măcelări totul pe aici. Inclusiv tîrtiţa aia a ta, ai înţeles? Nu-mi pasă ce se va întîmpla după aia. Gîndeşte-te bine, vrei să ai cîteva mii de oameni pe conştiinţă? Deja ai cîteva sute, ştii bine!

Vormann îşi lipi fruntea de pămînt, urlînd:

– Niciodată, javră ruginită, niciodată!

Nemaisuportînd, Chris sări în picioare, ducîndu-şi mîna la buzunarul unde avea minicomputerul personal. Febril, începu să scotocească după el, cu mîinile tremurînde, cînd deodată se opri şocat: Luana stătea în faţa lui, aţintind spre el un pistol.

– Chris, nu înţelegi? Oricum o să ne omoare, ăştia nu mai sînt oameni, uită-te la ei!

O privi distrat, refuzînd să înţeleagă.

– Chris, n-am să te las…

Spunînd asta, ea sări să-l prindă de mînă, dar deja era prea tîrziu. Ţinînd minicomputerul deasupra capului, Chris strigă cît putu de tare:

– Aici, eu sînt Christian Norm, fiul lui Mark! Vreau să vă vorbesc!

Uriaşul se întoarse fulgerător spre el, apoi îi ordonă:

– Ştiu, vino imediat lîngă mine! Mişcă!

Chris dădu să plece spre uriaş, dar deodată simţi ceva rece pe o parte a gîtului şi o mînă îl înconjură strîns.

– E adevărat, acesta e fiul lunetistului vostru, dar dacă nu vă retrageţi el va muri. Aici şi acum!

Glasul Luanei îi sparse urechile şi o vreme nu fu în stare să se gîndească la nimic. Simţea braţul ei peste gîtul lui şi ţeava armei lipită de jugulară. Unitatea Cy păru că îi studiază o clipă pe amîndoi, apoi difuzorul ei hîrîi:

– Christian, am încercat să te avertizez. Această femeie nu a fost niciodată prietena ta, iar acum se pregăteşte să aibă pe conştiinţă moartea a mii de oameni, inclusiv a ta şi a ei. Tatăl tău s-ar fi bucurat să te mai vadă o dată. Cît despre mine, nu mai există cale de întoarcere, sper să găsesc pe cineva să mă ajute pînă la urmă.

Cuvintele locotenentului fuseseră prea mult pentru el. Tatăl lui îl aştepta? De el depindea viaţa atîtor oameni? Luana era o trădătoare? Luana, cea pe care o iubise parcă de cînd lumea, femeia care fusese tot timpul lîngă el şi care acum îl ameninţa cu ţeava pistolului. Fără să se mai gîndească, înnebunit, ridică fulgerător mîinile şi o prinse de încheieturi, reuşind să se desprindă din încleştarea ei. Imediat, o rafală scurtă trimisă de Vlad îi sparse Luanei rotulele genunchilor, făcînd să sară în toate direcţiile bucăţi de os. Pistolul îi zbură din mînă şi ea căzu pe pămînt, zvîrcolindu-se într-o baltă de sînge. Unitatea Cy se apropie ameninţător, vrînd să-i dea lovitura finală, cînd Christian îi sări în faţă, oprind-o:

– Nu, las-o, te rog! N-o omorî!

– Eşti sigur? Şerpii tăiaţi se pot întoarce să te muşte…

– Da, las-o, te rog!

– Bine, acum să ne ocupăm puţin de domnul colonel, aici de faţă. Domnule colonel, respectuos vă rog să-i anunţaţi pe camarazii dumneavoastră din incinta unităţii să vină pînă aici. Aş aprecia dacă v-aţi grăbi puţin!

– Du-te-n mă-ta, javră! scuipă colonelul, înveninat.

– Bun, cu asta aţi dovedit încă o dată că sînteţi un om manierat şi, ca să vă arăt cît de mult vă apreciez, am să vă ofer o moarte rapidă, mai ales că timpul costă bani, cum se zice. Apropo, salutări de la locotenentul Santes…

Fără să mai aştepte, unitatea Cy trase o rafală în colonelul trîntit la pămînt, stropindu-i pe toţi din jur cu bucăţi de creier. Chris se întoarse şi vomită, tremurînd din toate încheieturile.

– Cine e următorul la comandă? urlă Vlad.

Dintre militari apăru un om sfrijit, îmbrăcat în uniformă de maior. Se prezentă, bîlbîindu-se de emoţie:

– M…maior B…Brad, să trăiţi!

Vlad îl studie pentru o clipă, apoi rosti vesel, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic:

– Decît să moară cîteva sute de oameni, mai bine un colonel cu ifose de erou, ce ziceţi domnule maior Brad?

Maiorul se îngălbeni, dîndu-se un pas în spate:

– Aveţi dreptate, d…domnule locotenent.

Vlad rîse, arătînd spre cadavrul stîlcit al colonelului:

– Mă bucur că sînteţi de acord cu mine! Domnul colonel nu a fost… şi uitaţi ce i s-a întîmplat. Regretabil, nu-i aşa?

– D…da.

– Bun, acum domnule maior, aş putea să mă bazez pe dumneavoastră?

Maiorul îşi mai reveni şi îşi lărgi gulerul cămăşii, respirînd precipitat:

– Sigur că da!

– Uitaţi, înţeleg perfect situaţia şi nu vreau să pun vieţile oamenilor dumneavoastră în pericol. Fiecare viaţă este preţioasă, mai ales acum! Tot ceea ce vă cer este să nu ne staţi în cale, mie şi prietenilor mei. Intenţionăm să părăsim această planetă cît mai curînd cu putinţă. Ştiu că s-au primit ordine stricte de „sus” şi, deasemenea, cunoaştem regulamentul. Pînă la venirea iminentă a întăririlor pe care le aşteptaţi v-aş propune un armistiţiu. Puteţi inventa pe urmă ce poveste doriţi, pentru a vă adormi superiorii. Ce ziceţi?

Maiorul rămase o vreme cu gura căscată, analizînd situaţia, apoi rosti tremurat:

– Sînt de acord! Sper să înţelegeţi că veţi fi singuri după cele întîmplate. N-o să vă putem ajuta!

– Deja m-aţi ajutat enorm, domnule maior!

Locotenentul îl salută regulamentar, apoi se întoarse spre Chris, făcîndu-i semn să-l urmeze.

*

În cîteva minute Chris reuşi să reactiveze zece unităţi Cy, iar zona holoporturilor căpătase viaţă din nou. În afară de plutoanele Alpha 2 şi Theta, Vlad alesese încă trei puşcaşi şi doi artilerişti. Aflaseră de la maior că Mark era închis într-un laborator al armatei aflat în apropierea holoporturilor, iar accesul acolo se putea face doar cu autorizaţie specială. Laboratorul avea o uşă blindată şi era mai solid decît un buncăr.

După calculele pe care le făcuseră, trupele trimise pentru înăbuşirea revoltei trebuiau să apară în mai puţin de o oră.

– Aş putea să-mi setez laserele să facă o mică breşă şi apoi putem rupe uşa cu tunul lui Gus, îşi dădu Finn cu părerea.

– Nu trei, nu ştim ce se află dincolo şi nu ştim în ce stare e doi… dacă a mai rămas ceva din el.

– Pînă la urmă nu avem ce pierde, nu putem să-l lăsăm pe mîna armatei! Dacă l-au închis acolo înseamnă că au de gînd să facă ceva cu el şi oricum nu-l văd prea bine.

– Am putea face altfel. Topim suprafaţa metalului cu lasere, apoi îndepărtăm stratul moale cu un tir bine dirijat de proiectile. Un fel de modelare la cald. Sînt sigur că proiectanţii uşii nu s-a gîndit la aşa ceva! Trei, ocupă-te de treaba asta! Dacă nu o să mai avem timp, putem apela şi la arma lui patru, dar nu e deloc indicat.

Santes şi Chris se retraseră, lăsîndu-l pe Finn în faţa uşii. Imediat din armele lui porniră două raze laser ce atinseră în acelaşi punct suprafaţa de metal, împrăştiind scîntei în toate părţile. Nu dură mult şi printre scîntei apărură dîre luminoase de metal topit.

– Acum, trei!

Cu o mişcare bruscă, Finn cuplă cele două carabine şi cîteva proiectile izbiră uşa, iscînd o mare de artificii strălucitoare. După ce se stinseră Santes îi făcu semn lui Finn să continue şi imediat se îndreptă spre Vlad, care tocmai intra.

– Domnule Vlad, cum stăm cu pregătirile?

– Băieţii mei au aranjat tot cîmpul de betoane de afară. Structura de apărare este gata şi posturile sînt stabilite, dar totuşi un gînd nu îmi dă pace… Este evident că guvernamentalii vor aduce cu ei piese de artilerie grea. Nu prea avem cum să le facem faţă mult timp, spaţioportul nu-l putem bloca pentru că ne trebuie navele de transport cu care vor veni, pînă acolo va trebui să înfruntăm focul inamic, deci avem nevoie de o diversiune.

– Lunetistul nostru ne-ar fi de mare ajutor, ţinînd cont că este singurul dintre noi care poate cartografia terenul, rosti încet Santes. Din cîte ştiu, doi are cel mai evoluat sistem de detecţie de pe Namard.

– Dar mai avem lunetişti printre noi.

– Domnule locotenent, eu am avut sarcina să-l protejez pe doi şi l-am văzut la treabă. Înainte de a purta unitatea Cy, Mark a fost un cercetaş excepţional. Se pare că el nu este un soldat obişnuit. Dovada este chiar aici, lîngă noi. Nu e vorba de o simplă dezactivare!

Vlad reflectă o clipă apoi făcu uimit:

– Oare să fie vorba de o nouă generaţie de arme Cy?

– Nu ştiu, s-ar putea ca armata să aibă alte planuri cu Mark decît cele pe care le bănuiam! Doar că în afara ultimelor arme Venom, nu îmi explic ce ar mai putea avea atît de special. Versiunea nucleului de program este aceeaşi cu a tuturor, doar am verificat! Oricum, răspunsul s-ar putea să-l aflăm imediat ce-şi termină trei treaba.

Zicînd acestea, Santes se întoarse nerăbdător spre Finn:

Trei, cum stai?

– Încă puţin şi penetrarea va fi completă. De mult îmi doream aşa ceva! făcu Finn, înconjurat de o ploaie de metal incandescent. Uşa asta e mai tare decît orice halac.

– În cazul ăsta domnule Santes, rosti Vlad, ar fi bine să-l scoatem de acolo pe Mark viu şi nevătămat! S-ar putea ca el să reprezinte pentru noi mai mult decît ne putem imagina.

*

Visul absurd, neverosimil, îl ţinea prizonier printre monştri metalici şi oameni malefici. În jurul lui Chris roiau numai unităţi Cy şi undeva, la cîteva sute de metri, oamenii se pregăteau de război. Se gîndi la Luana şi la ceea ce făcuse, simţind o strîngere dureroasă de inimă. Chiar era aşa cum i-o prezentase locotenentul? Toate vorbele şi pretinsa ei dragoste fuseseră cu un scop anume? Pînă la urmă ce putea ea să vrea de la el?

Întristat, îşi scoase carneţelul şi începu să măzgălească ce vedea în jurul său. Spera să uite, măcar pentru cîteva clipe, de lumea pe care tocmai o părăsise. Dacă înainte mai avea impresia că ştie unde se află şi spre ce se îndreaptă, acum absolut totul îi era neclar şi neliniştea îl măcina din ce în ce mai tare. Ce urmăreau de fapt acei luptători? Ce planuri aveau, ce rost avea toată desfăşurarea aceea de forţe? Războiul care tocmai trecuse nu fusese suficient? Oare nu tocmai el era vinovat pentru toate acestea?

Răsfoi distrat paginile carneţelului, necăutînd ceva anume. Oricum, în mintea lui nu mai era loc de amintiri. Imagini suprapuse, haotice îşi făceau de cap, jucîndu-se şi rîzînd de el, într-un vifor nebun. Singura cale, acum, era să le accepte şi, de ce nu, să le urmeze! Pînă la urmă ele îl conduseseră aici, gîndurile lui nebune.

Din carneţel îl privea, cu ochi de cărbune, cavalerul în armură. Poate că pînă la urmă, încet încet, totul va prinde contur. Diavolul stătea în detalii, cum bine spusese cineva.

Vocea locotenentului Vlad, a cărui armură pictată se distingea într-un grup de cîţiva coloşi, îi curmă firul gîndurilor. Nevoia acută de răspunsuri îl făcu să se ridice şi să alerge după el:

– Domnule Vlad…

Aproape că-şi înghiţi cuvintele, fiindu-i destul de dificil să-i vorbească acelei fiinţe ce nu semăna deloc cu un om. Locotenentul se întoarse spre el, aşteptînd.

– Domnule locotenent, cum veţi părăsi această planetă? Dacă vin întăriri, va fi imposibil să plecaţi! Cine va pilota?

Locotenentul rîse amuzat:

– Sperăm să convingem cîţiva piloţi să ne ia la o plimbare prin cosmos.

– Bine, dar unde aveţi de gînd să mergeţi? Lîngă poartă există o nava imensă, nu vă puteţi întoarce pe Pămînt!

– Te referi la Tezeu? Dar cine a zis că vrem să ne întoarcem pe Pămînt? Terra mai poate să aştepte, e o planetă tare răbdătoare. Vom merge pe Solus.

– Pe Solus? Bine, dar ce veţi face pe Solus?

– Avem nevoie de unităţile Cy de acolo.

– Atunci de ce nu plecaţi imediat de aici, de ce aşteptaţi să vină întăririle?

– Ar fi imposibil să ajungem pe Solus, cu toată flota îndreptîndu-se spre noi şi chiar dacă am ajunge, nu se ştie ce vom găsi acolo. Aici deţinem totuşi o poziţie solidă. Ideea este să înfrîngem înainte grosul armatei trimise de guvernul cancelarului şi să-i luăm navele.

– Şi apoi? Veţi stăpîni două planete, atît! Două colonii mici, abia încropite, lipsite de importanţă.

– Aici greşeşti! Nu sînt deloc lipsite de importanţă, ia mai gîndeşte-te! Ce i-a determinat pe oameni să facă aşa un efort, să construiască o poartă păzită de un monstru, să ne inventeze pe noi, să…

– Xeleniul!

Vlad se aplecă uşor spre el:

– Exact! Vom stăpîni rezervele de xeleniu, un motiv suficient pentru a provoca domnului cancelar o criză de nervi.

– Bine, dar cum rămîne cu Tezeu, Marte, Terra?

– Ei asta, dragul meu, nici eu nu am de unde să ştiu! Viitorul e o nebuloasă. Eu mă bazez pe puterea de convingere a xeleniului. Deşi habar n-am la ce foloseşte, se pare că unii îl consideră foarte interesant!

Chris plecă privirea în pămînt, încurcat. Deşi Vlad îi răspunsese la cîteva întrebări, frămîntările încă nu-l părăsiră.

– Domnule Vlad, dar… ce se va întîmpla cu mine? Ce planuri aveţi?

– Cu tine? făcu locotenentul surprins, neaşteptîndu-se la aşa o întrebare. Păi… eşti liber. Am avut nevoie de tine doar ca să-mi reactivezi camarazii. Şi credeam că vrei să-ţi cunoşti mai bine tatăl, care, apropo, se pare că e pe cale să apară.

Se uitară amîndoi în acelaşi timp spre locul unde Finn, umplut de zgîrieturi şi de funingine, tocmai îşi termina treaba. Cu un hîrîit satisfăcut le prezentă un ansamblu contorsionat de metale topite care, cîndva, fusese o uşă.

– Ce ziceţi de opera mea de artă?

– Se vede că ai talent, guralivule, rîse Vlad. Acum să vedem ce o fi în spatele ei. Finn, părerea mea este că ar trebui să faci o vizită la holoporturi, energia ta e pe terminate, iar panourile solare nu te pot reîncărca aşa repede.

– Nici vorbă, domnule locotenent! Vreau să văd ce face Mark.

Trei! făcu Santes cu un ton sever.

– Bine, bine, am înţeles! Dar vă rog eu, aşa, pentru sufletul meu de artist, lăsaţi-mă doar pentru o clipă să-l văd pe Mark! Mor de curiozitate să văd cu ce şi-a omorît timpul în chilia asta.

Cei doi deja nu-l mai băgară în seamă, imaginea din spatele lui acaparîndu-i în totalitate. Corpul metalic, inert, al lui Mark se afla în mijlocul încăperii. În cap, în spate şi pe piept avea înfipte nişte cabluri argintii care îl conectau la tot felul de maşinării aflate în jurul lui. Părea dezactivat.

– Frumos l-au împodobit, n-am ce zice! Dacă maşinăriile funcţionează, înseamnă că doi e viu. Unde sînt oamenii maiorului? Poate ei ştiu cum se decuplează drăcoveniile astea! rosti Santes exasperat.

După cîteva minute, cîţiva tehnicieni deconectară cablurile, dar nu se întîmplă nimic. Santes şi Finn se apropiară curioşi, încercînd să-şi dea seama de starea camaradului lor, dar deodată ceva le atrase atenţia, oprindu-i. Spre ei răzbătură nişte şuierături înfundate, ce se auzeau din ce în ce mai tare.

– Navete de recunoaştere, cred că e timpul să intrăm în dispozitiv! se auzi vocea grăbită a lui Vlad. Chris, te sfătuiesc să pleci cu ceilalţi oameni dacă nu vrei să devii o grămăjoară de cenuşă! Tipii ăia n-or să glumească!

– Unde să plec? Dincolo nu mai am ce face, voi fi prins şi interogat!

– Da, cred că ai dreptate! Ce-ar fi să stai cu Mark în încăperea blindată? Pare să aibă o structură destul de solidă, s-ar putea să reziste bombardamentului şi poate chiar vei reuşi să-ţi readuci tatăl printre noi.

Chris aruncă o ultimă privire celor de afară, apoi se retrase grăbit lîngă tatăl lui, ce părea că-l aşteaptă nemişcat.

Capitolul 5

Posted: 23 Mai 2011 in Roman SF

Cîmpul din faţa porţii devenise de nerecunoscut. Cîteva baricade solide din fragmente de beton îl brăzdau în lung şi-n lat, formînd o reţea de coridoare interconectate. Printre baricade foiau puşcaşii Cy, calibrîndu-şi armele.

            – Trei, de ce nu eşti la holoporturi? Ţi-am ordonat să-ţi reîncarci armele şi energia. Unde naiba te crezi?

            – Am înţeles domnule locotenent, dar…

            – Nici un „dar”! Mişcă-te, chiar acum! S-ar putea ca în curînd să le ducem dorul halacilor. Cîteva unităţi sînt încă în stare de stază, deci probabil că holoporturile nu vor fi atinse de artilerie.

            Fără să-l mai ia în seamă, Santes se întoarse spre Vlad:

– Domnule Vlad, dacă vor ataca cu navete de luptă?

            – Să sperăm că nu or să o facă! O navetă e o ţintă uşoară pentru lunetiştii noştri şi nu o să-şi permită să rişte, mai ales că ne aflăm şi lîngă sectorul civil. Pe mine mă îngrijorează în continuare tirul artileriei. E foarte important să ne păstrăm mobilitatea şi să folosim terenul în avantajul nostru. De aici pînă la spaţioport nu e distanţă prea mare şi putem ocoli sectorul civil. Trebuie să-i atragem într-un conflict în care să-şi scoată toate armele, să nu le mai rămînă prea multe atunci cînd vom părăsi planeta.

– Nu cred că va fi atît de simplu…

– Nu va fi! Odată aterizate, navele vor fi principala noastră preocupare. Trebuie protejate şi împiedicate să decoleze, cu orice preţ iar pentru asta trebuie să ne mişcăm repede! Ideal ar fi să nu aibă timp să descarce şi să monteze artileria, cît timp sîntem în raza ei. Dacă rămîneam lîngă spaţioport, toată operaţiunea ar fi fost compromisă, probabil că n-ar fi aterizat şi ar fi trimis numai navete de luptă, care ar fi făcut arşice totul în jur. Aşa măcar mai avem o şansă!

– Oricum, dacă tunarii noştri nu vor putea înainta, sîntem condamnaţi. Ei sînt singurii care pot trage peste obstacole.

– E încă un motiv să ne mişcăm cît mai repede. Dacă vom reuşi s-o scoatem la capăt, efectul psihologic va fi uriaş şi s-ar putea ca pe Solus să nu întîmpinăm nici o rezistenţă. Sînt curios ce mai fac foştii mei colegi…

– Atenţie, se întîmplă ceva!

Vocea puşcaşului îi făcu pe toţi să-şi întoarcă privirea spre spaţioportul ce se profila în depărtare.

*

Lumina soarelui namardian, filtrată prin norii groşi, se aventura printre rămăşiţele uşii metalice, desenînd pe podea umbre şerpuitoare. Mark stătea nemişcat, înconjurat de o aureolă albastră, asemeni unei statui în mijlocul unui templu.

Chris se apropie şovăind. Se străduia din răsputeri să treacă peste formă şi să pătrundă „înăuntru”, acolo unde ar fi putut să-l recunoască, să-i simtă sămînţa aceea de om, sămînţa ce-l îndemnase să rişte totul ca să-i fie aproape. Aproape de el şi de mama lui. Îşi desfăcu medalionul şi privi femeia cu părul lung din hologramă. Ea îl cunoscuse pe tatăl lui aşa cum fusese, un om ca toţi oamenii, cu trăiri, zîmbete, lacrimi. Altfel nu l-ar fi iubit, altfel el nici nu ar fi existat. Oare ce mai rămăsese, închis acolo între fiare? Era aşa cum îi spusese, acelaşi om? Dacă încă era „om”, de ce nu se mişca, de ce nu-i vorbea? Trebuia să afle!

Închise medalionul şi se apropie precaut de uriaş. Urechile-i ciulite nu percepeau decît ticăitul slab al unor aparate, probabil deconectate. Privi la capul diform, la lentila mată, neagră, ce părea că vrea să-l înghită în hăul ei, apoi îşi duse mîna la piept. Unde mai văzuse imaginea asta? În ce coşmar?

Deodată, pe lîngă ticăit i se mai păru că aude un zumzet. Da, zumzetul acela arhicunoscut! Dar probabil că nu fusese decît o părere, uriaşul tot nu se mişca. Încercînd să desluşească literele acoperite de moloz, îşi apropie faţa de umărul lui şi îl atinse cu buricele degetelor. Vîntură puţin praful cu palma, apoi îşi ridică îngrozit privirea. Imensa lentilă îl privea stăruitor:

– Cine eşti? Unde sînt?

Vocea metalică suna tăios, ca un brici. Se dădu un pas în spate, cu inima cît un purice.

– Nu mă recunoşti? Sînt Chris, Christian, fiul tău…

Mark se ridică şi privi in jur, fără să zică nimic, ca şi cînd nu l-ar fi auzit.

– Unde mă aflu? Ce s-a întîmplat? Ce e… chestia asta? Un simulator virtual? De ce nu-mi văd corpul? Ce mi se întîmplă? Vorbeşte o dată!

Bîlbîindu-se şi tremurînd din tot corpul, Chris reuşi să îngaime:

– Dar… tată, nu e nici un simulator. Nu-ţi aminteşti?

– Nu-mi amintesc nimic! Şi nu sînt tatăl tău! Luaţi-mi ecranele astea din faţa ochilor!

Gigantul îşi duse braţele la cap, dar nu reuşi decît să le izbească de carcasa metalică. Se aplecă în faţă şi lovi cu ţeava unei arme în perete, zbierînd:

– Ce mi-aţi făcut, blestemaţilor? Ce glumă e asta? Unde îmi este corpul, unde?

– N… nu, te rog, termină, Mark, eşti tu! Aşa eşti tu, nu-ţi aminteşti?

Uriaşul ridică un braţ ameninţător desupra lui, gata să-l pulverizeze, dar o mică sclipire albastră în semiîntunericul încăperii îl făcu să rămînă blocat pentru cîteva secunde. Lăsă uşor mîna în jos, şoptind:

– De unde ai… Maria…

            După cîteva clipe în care păru că ezită, corpul metalic se prăbuşi pe podea cu un zgomot surd.

Cu lacrimile şiroindu-i pe faţă, Chris închise medalionul, strîngîndu-l în pumn apoi genunchii i se înmuiară şi căzu fără vlagă, lipindu-şi fruntea de betonul rece. Deodată, mintea îi fu invadată de amintiri dureroase: alb imaculat, aparate ce ticăiau obsedant, perfuzii, o cameră de supraveghere. Dacă locotenentul avusese dreptate, dacă totuşi se întîmpla ceva? De ce stătuse Luana cu el? Însemna că de la început, de după accident sau poate chiar dinainte, stătuse lîngă o spioană. Dacă nu fusese nici un accident cerebral? Dacă aparatele la care fusese conectat atunci avuseseră acelaşi rol ca şi aparatele pe care le auzea acum?

            Se întoarse brusc, auzind o mişcare. Gigantul de oţel se ridicase din nou şi se afla doar la cîţiva centimetri de el. Îngrozit, se dădu un pas înapoi, strîngînd medalionul la piept, de parcă ar fi vrut să se contopească cu metalul lipsit de viaţă.

            – Cred că… trebuie să plec! Să nu te mişti de aici, am să mă întorc cît se poate de repede. Ai grijă de tine, Chris! Nu te mişca de aici!

            Înmărmurit, îl privi cum se îndreaptă spre locul unde deja se auzeau primele explozii. Într-o clipită şuvoiul de gînduri puse din nou, nemilos, stăpînire pe mintea lui, trăgîndu-l spre abisul din care reuşea să iasă din ce în ce mai greu. Şerpi încolăciţi pulsau în jurul lui, şuierînd ameninţător. Din cînd în cînd, cîte un ochi reptilian se oprea să-l privească lacom, fiind apoi imediat acoperit de solzi negri şi lucioşi. Cozi reci şfichiuiau aerul, tăindu-l ca nişte bisturie de gheaţă. Încercă să se ferească, dar o ceaţă densă acoperi totul, orbindu-l. Simţi cum gleznele îi sînt prinse uşor, apoi strînsoarea crescu pînă cînd picioarele nu-l mai ascultară. Şuierăturile se înteţeau, formînd un cor delirant, o incantaţie demonică ce-i paraliza simţurile iar prin negura ce-l înconjura apărură colţi sticloşi, pregătindu-se de atac. Deodată un fulger albastru lumină corpurile încolăcite apoi o bubuitură uriaşă le făcu să zvîcnească în toate direcţiile, uitînd de prada lor. Cu un geamăt, se prăbuşi istovit.

            Explozia îl umplu de moloz şi aproape că îi tăie respiraţia. Tuşind, se ridică cu greu şi, făcîndu-şi loc printre aparatele împrăştiate pe jos, ieşi în vacarmul de afară. Lîngă zidul holoporturilor, prin praf şi fum de explozii, recunoscu forma unei unităţi Cy. Părea imună la tot acel haos din jur, îndreptîndu-se cu mişcări precise spre intrarea ce se afla la cîţiva metri de ea. Aproape sufocat, ferindu-se de aşchiile ce zburau în toate direcţiile, o ajunse şi se agăţă cu mîinile de încheieturile ei metalice.

*

            Locotenentul Santes privea atent spre uriaşa desfăşurare de forţe ce făcea ca spaţioportul să semene cu un imens furnicar. Transportoarele aterizau unul lîngă altul, pentru a-şi descărca cît mai repede încărcătura fatală: trupe înarmate pînă în dinţi, aeroglisoare blindate şi imense piese de artilerie ce străpungeau văzduhul cu ţevile lor ascuţite. Atacul unităţilor Cy începuse deja, iar Santes, însoţit de Vlad şi de un lunetist, se afla acum în dreptul porţii. Dronele trimise de lunetişti transmiteau valuri de coordonate, încercînd în acelaşi timp să bruieze comunicaţiile trupelor guvernamentale, iar puşcaşii Cy se mişcau în permanenţă pentru a nu le da ocazia celorlalţi să-şi fixeze tirul. Imensul labirint făcut din resturi le servea ca adăpost, dar în acelaşi timp le şi îngrădea mişcările.

            – Oare ce fac ăia acolo? şopti lunetistul, focalizîndu-şi cît mai bine imaginea.

            – Spune Wolf, ce vezi?

            – Se pare că… se pare că au adus un nou tip de tun! Şi se montează automat, deja e pus pe poziţie!

            – Cum? exclamară Santes şi Vlad. Nu se poate, puşcaşii noştri încă sînt departe!

            – Ba se poate! Şi probabil că acum chiar noi sîntem în vizorul lor.

            În vocea lui Wolf se simţea îngrijorarea. Santes se răsti, enervat:

            – Termină Wolf, avem şi noi atuurile noastre! Nu ne pot doborî doar dintr-un foc, iar în curînd puşcaşii noştri îi vor face arşice. Mai ales că nu au luptat niciodată cu soldaţi Cy…

            Nu apucă să-şi termine vorba şi o cometă de plasmă se dezintegră în faţa porţii, făcînd pămîntul să vibreze. Pereţii turnului de beton din apropiere începură să se crape, cu trosnituri seci. Santes urlă furibund:

            – Wolf, ţinteşte dracului porcăria aia şi transmite puşcaşilor să se grăbească! Fără artileria noastră sîntem pierduţi. De acum înainte vom comunica pe frecvenţa de luptă…

            Din nou nu apucă să termine, că o a doua explozie zgudui pamîntul, de data asta chiar în interiorul unităţii. Tunarii de lîngă holoporturi se repliară cu greu, trebuind să-şi modifice poziţiile. Vlad transmitea deja ordine scurte, uitîndu-se la dezastrul făcut de explozie. Nici în labirintul de beton lucrurile nu stăteau mai bine, puşcaşii fiind întîmpinaţi de un baraj combinat, deosebit de puternic. Se puteau vedea de la distanţă cuiburile de arme laser aflate la marginea spaţioportului, manevrate de cîte doi soldaţi.

            – Se pare că cei de sus şi-au făcut bine temele. Ia uite ce de bombonele ne-au trimis aici. În halul ăsta nu vom rezista mult timp, făcu Vlad, amar.

            – Mda, aşa se pare, aprobă Santes. Wolf, încearcă să dobori măcar cuiburile alea de năpîrcă! Ce fac tunarii noştri?

            Brusc, din spatele lor izbucni o jerbă colorată de artificii, urmată de un bubuit asurzitor. Artileria coordonată de Vlad trase în acelaşi timp, înconjurînd spaţioportul cu o perdea de foc. Din loc în loc se vedeau soldaţii guvernamentali cum aleargă cuprinşi de flăcări. Santes dădu puşcaşilor comanda de repliere şi atacul reîncepu. Curînd însă trebuiră să se oprească în faţa noilor valuri de soldaţi, coborîţi din transportoare.

            – Nu mai putem continua aşa! Wolf, transmite puşcaşilor să-i protejeze pe lunetişti cu orice preţ, fără ei nu putem da lovituri precise! Cum stăm cu artileria inamică?

            – În cîteva minute ne vor face una cu pămîntul, dacă nu se va întîmplă o minune…

            – Şi iată că minunea se întîmplă! făcu Vlad pe neaşteptate.

            Priviră toţi spre cuiburile de lasere din marginea aeroportului ce săreau în aer unul după altul, ca nişte floricele de porumb.

            – Of, în sfîrşit, e doi! rosti Santes uşurat.

            Ca şi cînd nu i-ar fi văzut, Mark trecu pe lîngă ei trăgînd din toate armele. Acceleratorul de particule făcea mişcări scurte, întrerupte doar pentru a-şi trimite undele ucigaşe.

            – Mda, dar sînt curios ce poate face lunetistul vostru cînd o să înceapă artileria…

            Santes nu apucă să-i răspundă şi deodată rămase blocat, nevenindu-i să creadă:

            – Trei, ce naiba cauţi aici? Nu ţi-am spus să rămîi la holoporturi, ai înnebunit?

            – Domnule locotenent, s-a întîmplat ceva!

            – Ce naiba mai putea să se întîmple, tinichea fără creier ce eşti? Tu nu vezi ce e aici? Şi de ce nu foloseşti frecvenţa de luptă? scuipă Santes în culmea furiei.

            – Domnule locotenent, e vorba de Chris.

            – Christian? Crezi că am timp de probleme domestice?

            – Domnule, Christian a spus să încetăm focul…

            Santes rămase ca electrocutat, incapabil să mai articuleze un cuvînt.

            – Şi de ce, mă rog, să încetăm focul, domnule Finn? rosti Vlad amuzat, încercînd să prevină uraganul pe care Santes tocmai se pregătea să-l dezlănţuie.

            Finn se foi nervos, apoi izbucni:

            – El spune că vor veni halacii. Din cauza vibraţiilor făcute de artilerie sînt foarte agitaţi… Dacă e adevărat, s-ar putea să avem probleme. Nu ştiu de unde ştie Christian treaba asta, dar are sens ceea ce spune. Tot din cauza vibraţiilor au fost atacate şi echipele de forare…

            – Bine, dar dacă nu are dreptate? Îţi dai seama ce înseamnă acum să încetăm focul?

            – Ceilalţi se pregătesc să tragă prima salvă combinată! se auzi glasul lui Wolf.

            – Ordonă tunarilor noştri să tragă în clipa asta! Ce face patru acolo, se crede în vacanţă?

Santes se întoarse apoi spre Finn:

– Chiar dacă, prin absurd, ar apărea halacii, nu pot să iasă decît între spaţioport şi unitatea noastră, unde este teren gol. Trupele nou venite vor trage în ei, lăsîndu-ne timp de repliere. Ar fi bine ca omuleţul nostru să aibă dreptate, dar tare mă îndoiesc. Cine ştie ce vise urîte o fi avut!

– Domnule locotenent, senzorii mei detectează vibraţii ciudate. Nu par să fie de la bombardament, sînt constante şi durează de ceva timp, îi anunţă Wolf, atent la discuţia lor.

Santes şi Vlad se uitară unul la altul, uimiţi:

– Asta chiar n-o mai credeam! Dacă vor apărea blînzii halaci, ordonă tuturor unităţilor să înceteze focul. Aşa, se vor îndrepta spre cei care îi vor ataca, adică spre inamicii noştri. În timpul ăsta putem încerca să înaintăm şi să ocupăm noi poziţii, s-a înţeles?

Deodată terenul pe care se aflau începu să trepideze uşor, de parcă spre ei s-ar fi îndreptat zeci de vehicule grele. Se apropiară de o mică porţiune liberă, încercînd să vadă ce se întîmplă. Curînd şi tirul celor de lîngă spaţioport scăzu în intensitate, aşternîndu-se o tăcere încordată. Santes le comunică puşcaşilor să se pună la adăpost.

– Uitaţi-vă acolo! ţipă Finn. Ştiam eu că halacii ăştia sînt băieţi de treabă!

Priviră consternaţi cum, în mijlocul labirintului de beton, pămîntul începe să se surpe, căscîndu-se un crater imens. Aburi sub presiune despicau pămîntul ca nişte bisturie, formînd o draperie de nepătruns. Deodată, din mijlocul aburilor, ţîşni un tentacul subţire ca un bici, urmat de un corp uriaş. Cu un muget înfiorător, halacul se ridică deasupra craterului, pregătit de atac.

Aşa cum bănuia Santes, atacul celorlalţi nu se lăsă prea mult aşteptat. Unităţile guvernamentale, panicate, întoarseră armele pentru a doborî uriaşa bestie ivită din senin, fără să se mai gîndească la „măruntele” unităţi Cy. Santes şi cu Vlad dădură ordin expres către toate unităţile să nu tragă nici un foc, indiferent de circumstanţe şi acum toţi aşteptau, privind hipnotizaţi. Halacul se repezi către spaţioport, dar nu apucă să ajungă prea departe din cauza salvelor de artilerie care îl doborîră destul de repede. Imediat însă, vibraţiile pămîntului crescură în intensitate, ţinîndu-i pe toţi ca pe ace. După cîteva clipe vălătucii de abur se împrăştiară brusc, lăsînd la iveală un şuvoi uriaş de corpuri negre, sclipitoare, ce se înghesuiau să se ridice la suprafaţă, într-un vacarm asurzitor. Zecile de halaci fură întîmpinaţi de un baraj puternic de artilerie, care pînă la urmă se dovedi ineficient. Pe măsură ce unii picau, alţii le luau locul, apărînd din marea de aburi. Curînd oamenii aflaţi la marginea spaţioportului trebuiră să se retragă, lăsînd locul fiarelor dezlănţuite. Din cînd în cînd se putea vedea cîte un om aruncat în sus, pentru a fi apoi înfulecat de marea de colţi sclipitori.

– Măi, dar nu mi-aş fi închipuit că pot fi aşa de mulţi şi aşa de jucăuşi, rosti Finn satisfăcut. Ia uitaţi-vă cît de zburdalnici sînt, mai că-ţi vine să-i iei în braţe. Şi cînd te gîndeşti ce urît ne-am comportat cu ei.

– Lasă Finn, după cum stă treaba vei avea în curînd ocazia să te giugiuleşti cu unul. Sau chiar cu doi, ce zici?

*

Mark privea încordat valul de halaci, ce părea că nu se mai sfîrşeşte. Senzorii săi scanau temeinic fiecare milimetru, profitînd de neaşteptata pauză. Decizia locotenenţilor de a înceta focul i se păru destul de logică, dar, totuşi, totul părea prea simplu. Viitorul îşi deschisese deodată porţile, lăsîndu-l să vadă destul de clar. Christian trăia şi se află lîngă el, soldaţii Cy, cu ajutorul nesperat al halacilor, erau pe cale să obţină o victorie răsunătoare, iar destinul său şi al multor oameni părea pecetluit. Oare să fie chiar aşa?

Semnalul scurt de avertizare îl făcu să-şi ridice privirea spre cer, spre bombardierul ce cobora vertiginos. Cadranele senzorilor se focalizară instantaneu şi reflexele dobîndite în zeci de ani îi îndepărtară orice gînd: între el şi bombardierul burduşit de bombe cu fragmentare nu se afla acum decît aerul umed. Nici măcar nu se chinuiseră să-i ascundă identitatea şi dîra de vapori condensaţi îl făcea o ţintă relativ uşoară. Braţele i se ridicară fulgerător, în timp ce prima bombă părăsea pîntecul dolofan al navetei. Speră ca unda de şoc produsă de explozie să detoneze şi încărcătura ce tocmai fusese aruncată, dar nu se întîmplă aşa. Bombardierul dispăru într-o sferă de flăcări şi bomba atinse buza craterului prin care ieşeau halacii, iscînd un uragan de betoane şi bucăţi sîngerînde de carne.

Se feri pentru o clipă de valul fierbinte, apoi privi din nou spre cer. De data asta trei bombardiere brăzdau norii cenuşii, îndreptîndu-se spre el. Senzorii încercau să determine precizia loviturii, calibrîndu-se încă din cauza undei de şoc ce tocmai trecuse. Urmări exasperat viespile de metal, punctînd ordinea în care se vor apropia, dar spre mirarea lui cei trei mesageri ai morţii se pierdură la orizont. Imediat ordinul locotenentului Santes îi străpunse auzul: „Atacaţi cu toate armele! Prioritatea principală este capturarea unui transportor blindat. Raportaţi orice defecţiune sau pierdere suferită. Mark, ne bucurăm că ai revenit printre noi!”

În jurul lui totul se schimbase, din uriaşul labirint rămînînd doar nişte movile de pămînt amestecat cu bucăţi de beton. Cîţiva puşcaşi Cy suferiseră defecţiuni şi se chinuiau să se pună la adăpost, în timp ce restul unităţilor îşi croiau drum spre spaţioport, formînd un tăvălug de foc. Se grăbi spre ei, încercînd să ocolească resturile lăsate de explozie.

Pe măsură ce înainta, priveliştea devenea din ce în ce mai macabră, perimetrul spaţioportului părînd desprins din mijlocul iadului. Printre grămezi de carne se zvîrcoleau încă tentacule senzoriale, biciuind aerul cu ultimele rezerve de energie. Un soldat guvernamental îşi întindea spre el cioturile sîngerînde ale mîinilor, rîzînd dement. Ştia că oamenilor din prima linie le sînt administrate de obicei droguri înainte de bătălie, dar nu-şi imaginase niciodată efectele pe care le-ar fi putut avea. Unii dintre cei care scăpaseră cu viaţă din fălcile halacilor îl priveau acum cu ochi injectaţi, încercînd să se întindă după organele ce li se revărsau din abdomenele despicate. Mulţi soldaţi îşi lepădaseră armurile grele şi armele, iar acum alergau spre rampele de lansare, urlînd înnebuniţi. În faţa lor, prin fumul incendiilor, se profilau imensele transportoare, singurele care mai contau.

Trimise un raport succint şi aşteptă ordinul, care nu întîrzie să apară: „Organizăm evacuarea! Asiguraţi spaţioportul, cu orice preţ! Plutonul Theta să se prezinte la raport lîngă prima rampă, în zece minute. Este posibil un atac aerian.”

În spate, spre poartă, îi putu zări pe Santes şi Vlad, urmaţi de Gus şi de restul tunarilor. Finn încheia şirul. Spera să-l zărească şi pe Chris, dar probabil că rămăsese în camera blindată.

*

– Domnilor, ca de obicei, timpul ne presează, se auzi vocea locotenentului Vlad, imediat ce se strînseră toţi. S-a hotărît ca plutonul Theta împreună cu mine să părăsească planeta. Restul vor rămîne aici, ocupînd poziţii defensive. După plecarea noastră spaţioportul va fi distrus şi se va încerca fraternizarea cu cei din colonie. Cei rămaşi se vor ocupa şi de cei cu defecţiuni; sper că nu vom avea pierderi. Restul unităţilor pe care le-am lăsat în holoporturi vor rămîne deocamdată aşa, pînă la activare. Probabil că apoi, fiind puşi în faţa evidenţei, ne vom putea baza pe colaborarea lor. Cred că armata nu se aştepta să putem părăsi planeta, deci nu vom întîlni o rezistenţă prea mare acolo sus. Au renunţat deocamdată şi la bombardiere. Apropo, Mark, ai făcut o treabă destul de bună, Santes a avut dreptate în privinţa ta!

Vlad părea îngrijorat şi grăbit, ceea ce nu-l împiedică pe Finn să se maimuţărească:

– Oricum, fără mine aţi fi fost pierduţi. Eu v-am spus de Chris…

– Chris? Ce e cu Chris? Unde este, nu-l văd aici! făcu Mark nerăbdător.

– Băiatul tău te aşteaptă! Ditai eroul nu vrea să plece niciunde fără tine. Ne-a ajutat destul de mult, dar nu înţeleg de unde a ştiut, rosti Santes îngîndurat.

– Vă rog să-mi permiteţi să plec după el! După cum aţi spus, nu mai avem timp.

– Credeam că este evident că poţi pleca. Dar să nu întîrzii, în jumătate de oră decolăm! Hai să vedem ce mai zic puşcaşii noştri, în fond şi la urma urmei, ei au înghiţit cel mai mult praf pe-aici.

*

Din cele trei transportoare forţate să rămînă la sol din cauza barajului de foc, două rămăseseră aproape neatinse. Deşi scăpaseră cu viaţă, piloţii lor nu se arătaseră deloc încîntaţi de noii lor superiori, dar Vlad reuşise să-i convingă destul de repede să participe la o nouă misiune. „Farmecele” locotenentului nu dădeau greş niciodată!

Cala unuia dintre transportoare fusese golită în grabă, adăpostindu-i acum doar pe cei cinci soldaţi Cy. Vocea dogită a lui Santes sparse zumzetul motoarelor solicitate la maxim:

– Planul este destul de simplu! După cum ştiţi, exoscheletul Cy este făcut să reziste celor mai aprige condiţii. Unităţile noastre au fost concepute pentru „curăţarea” planetelor în curs de colonizare, dar, din păcate, nu şi pentru bătălii spaţiale. Teoretic, pupa poate face faţă vidului cosmic şi temperaturii extreme. Între creier şi exoschelet se află transmiţători electronici, care transformă contactele sinaptice în contacte electrice obişnuite, totul trecînd prin materialul extrem de dur al pupei. Regulatorul termic ne va ajuta să menţinem temperatura creierului la un nivel acceptabil iar dacă temperatura va fi prea mică, în cel mai rău caz ne va micşora viteza de reacţie. Am pus echipajul să ne prindă în cordoanele folosite la transportul mărfurilor şi sper că vor fi destul de rezistente pentru o depresurizare. Cu toţii ştim că transportoarele blindate nu au capacităţi prea evoluate de apărare, în afara blindajului. Noi vom fi armele lor…

– Cum, izbucni Finn, vreţi să apărăm transportorul fără să ne putem mişca?

– Exact, trei! Pilotul a primit ordin să deschidă cala, odată ce vom ajunge în spaţiu. Al doilea transportor îl vom folosi pe post de momeală. Ei nu au de unde să ştie în cîte transportoare ne aflăm. Odată deschisă cala, pilotul va trebui să încerce să ne pună în faţa inamicului. Nu va fi uşor, dar şi el ştie că altă şansă nu are ca să scape cu viaţă.

– Ce facem cu Chris, domnule locotenent?

– Pe Christian îl vom proteja cu orice preţ! Se află în cabina de comandă şi a primit indicaţii cum să folosească modulul de avarie. Ţineţi minte, de noi depinde acum totul, inclusiv viaţa lui! Odată ajunsi pe Solus, vom căuta răspunsuri la toate întrebările, deocamdată e bine să ne concentrăm pe ce avem de făcut. Ne-am pus în dreptul trapei tocmai pentru a avea o rază cît mai mare de acoperire. Patru nu va acţiona decît în cazul unei nave de mari proporţii. Eu şi cu Vlad vom sta cel mai aproape de ieşire pentru că armele noastre nu au precizie mare. După cum ştiţi, este de ajuns ca un proiectil bine ţintit să lovească o navetă pentru a-i crea probleme, în schimb scuturile ei energetice o vor apăra de armele laser. Doi va căuta să lovească navele rapide, iar pe trei îl sfătuiesc să nu folosească decît carabinele, din păcate enegia lui fiind pe sfîrşite.

Zicînd asta, Santes se întoarse spre Finn, aşteptînd. Ca niciodată, Finn aprobă tăcut.

– Bun, sper că…

Deodată o bubuitură puternică reverberă în pereţii navei, întrerupîndu-l.

– Se pare că a sosit momentul. Vom comunica cu ajutorul interfeţei radio. Toată lumea să se pregătească de atac! Blestemaţii, nici nu am apucat încă să ne ridicăm cum trebuie!

În secunda următoare cîrligele masive de siguranţă ale platformei se desprinseră cu un zgomot sec, apoi peretele din oţel se retrase încet sub cală, dezvăluindu-le o privelişte tulburătoare. Cîteva formaţiuni de navete înconjuraseră cele două transportoare, supunîndu-le unui tir susţinut.

– Bun, toate sistemele sînt în regulă?

La întrebarea grăbită a locotenentului, toţi răspunseră afirmativ, fără să se mai gîndească. Nu trebuia pierdută nici o clipă!

– Încă nu ştiu nimic de planul nostru, aşa că acum e momentul. Foc de voie!

Vlad şi Santes îşi ridicară fulgerător braţele şi mitralierele lor rotative începură să se învîrtă cu o viteză din ce în ce mai mare. Primele două navete făcură nişte volte haotice, apoi explodară într-o jerbă de artificii, trimiţînd prin vidul negru fragmente incandescente. Restul navetelor părăsiră formaţia, încercînd să-i înconjoare pe flancuri.

Doi, trei, e rîndul vostru! Patru, fii pregătit, nu se ştie ce mamut mai poate să apară!

Mark cuplă vizorul tactic, calculînd traiectoriile posibile ale primei navete. Trimise o salvă scurtă de particule spre ea, apoi se răzgîndi.

– Cred că ar fi mai simplu dacă am lucra în echipă şi le-am restricţiona traiectoriile, dar avem nevoie de tunul lui Gus.

– Explică, doi!

– Dacă Gus îşi direcţionează bine focul, le-ar reduce mult din spaţiul de manevră şi i-ar putea menţine în bătaia armelor noastre.

– Am înţeles, cred că putem încerca asta! Hai patru, sperie-i puţin pe licuricii ăia!

În cîteva secunde spaţiul din jur se umplu de mici explozii, obligîndu-i pe piloţii navetelor să se grupeze în porţiunile rămase libere. Armele locotenenţilor revărsau în spaţiul din jurul lor sute de proiectile ucigaşe iar Mark şi Finn încercau să păstreze perdeaua de foc creeată de tunul lui Gus.

– În cîteva minute vom rămîne fără muniţie, îi anunţă Vlad, în timp ce armele sale îl făceau să vibreze.

Doi, trei, în curînd va trebui să preluaţi tirul! După ce se va termina muniţia, vă vom servi drept scut. Rămîneţi în spate şi încercaţi să-i doborîţi cum puteţi! Mai bine să tragă în noi decît în transportor. Trei, cum stai cu energia? Trei!

Exclamaţia lui Santes îi făcu pe toţi să se întoarcă. Finn stătea nemişcat, cu armele îndreptate spre vidul de lîngă ei.

– Finn, mă auzi? La naiba, exact cum mă temeam, a rămas fără energie, blestematul. Şi nu a spus nimic! Ştia, dar nu a spus nimic! Probabil că regulatorul termic i-a pus capac. Ce să facem, domnule locotenent?

– Ar trebui conectat la unitatea ta energetică, doi, răspunse Santes după o scurtă ezitare. Asta ar însemna să părăseşti lupta şi să te ocupi doar de el. În curînd va rămîne doar patru… Domnule Mark, este hotărîrea ta, eu nu pot să-ţi dau aşa un ordin, îmi pare rău!

Cu un scurt recul, ambele mitraliere ale lui Santes tăcură, fiind urmate în scurt timp şi de ale lui Vlad. Mark cerceta febril spaţiul negru din faţa lui, fără să mai scoată nici un cuvînt. Lîngă el se afla unul dintre camarazii lui, probabil încă viu, închis în coşciugul rece de metal care acum nu-l mai putea apăra. Puţin mai departe, în cabina piloţilor, fiul lui se gîndea probabil la ei şi la viaţa care le-ar putea fi curmată în orice clipă. O viaţă pentru altă viaţă, viaţa lui Finn contra vieţii lui Chris sau chiar a tuturor. Decizia era limpede.

Se concentră asupra crucii ţintei ce alerga pe ecranul tactic, lăsînd umbre roşii. Curînd, între el şi arma lui dispăru orice barieră, devenind amîndoi, om şi maşină, un tot. Impulsurile creierului, amplificate, trecură cu iuţeală de fulger, nemaiţinînd cont de limitele materiei, iar de la simplul gînd pînă la descărcarea energetică nu mai fu nevoie decît de o clipită, o clipă în care întreg universul păru că stă în loc. După aceea, o explozie aurie îi semnală dezintegrarea prăzii, orbindu-l. Reluă, ca un automat, aceeaşi rutină, fulgerător, hotărît. Acum nu mai erau decît ei cu el, nimeni şi nimic altceva! Undeva, mai departe, nişte umbre se mişcau cu încetinitorul, parcă într-o aşteptare mistică. Nu avea timp de ele, nu le vedea, prada îi era aproape, iute ca fulgerul şi nemiloasă, ori ei, ori el, doar asta conta! A doua navetă se transformă în pulbere, făcîndu-l să urmeze ordinea deja firească: cruce, creier, lumină, apoi din nou lumină. Întuneric nu mai exista şi nici nu mai vroia să-l vadă.

La mică distanţă de el se prăbuşi un gigant de fier, ţinut doar de cîteva corzi. Într-un tîrziu, vocea lui Santes îl trezi dureros, venind parcă din altă lume:

Doi, doi, s-a terminat! Celălalt transportor a fost distrus, iar navetele rămase şi-au luat tălpăşiţa, i-ai speriat groaznic, nu ştiu cum ai reuşit. Finn e… mort…

– Finn… domnule locotenent…

– E-n regulă, doi… Mark. Este în regulă, ştim că ai luat decizia cea mai bună. Fără tine am fi putut muri cu toţii. Aşa a fost să fie…

Toţi se uitau la el, nemişcaţi, ca nişte stane de piatră. Santes, Vlad şi Gus formau completul de judecată, iar el era vinovatul…, se făcea vinovat de moartea unui prieten.

Cu un zgomot sec, trapa calei se închise ascunzînd rămăşiţele luptei ce pluteau haotic prin spaţiu. După presurizare, glasul pilotului le zgîrie auzul:

– Se pare că am scăpat de ei! Pagubele sînt minore şi în curînd ne vom îndrepta spre Solus cu viteză maximă.